Martin Wolf, coordonatorul importantei secţiuni de opinii din cadrul celui mai important ziar economic din Europa, Financial Times, scrie că Germania reprezintă, în momentul de faţă, cea mai mare problemă a unităţii monetare. Jurnalistul britanic argumentează că din cauza specificului economiei germane şi al filosofiilor după care este condusă aceasta, liderii de la Berlin exportă propriile derapaje în întreg lanţul economiei europene, scrie Ziarul Financiar.
Economia Europei are nevoie ca de aer de un grad mai mare de investiţii şi revenirea cheltuielilor cel puţin la cotele înregistrate înainte de criza din 2008. Cu toate acestea, Germania economiseşte din ce în ce mai mult, nereuşind de peste 16 ani să atragă investiţii la un nivel optim.
Situaţia s-ar putea extinde în întreaga Europă, dacă situaţia germană rămâne neschimbată, dar consecinţele ar fi cu mult mai dureroase decât în Germania, având în vedere contextul în care se află economia continentală, consideră Wolf, unul dintre apropiaţii guvernatorului englez, iar de aceea Banca Centrală Europeană trebuie să continue lupta cu deflaţia, chiar dacă acest lucru ar putea părea, la început, în dauna cetăţeniilor ţărilor ce au împrumutat masiv state precum Grecia, Spania, Italia sau Portugalia.
Astfel, Wolf, un pro-european şi un susţinător al rămânerii Marii Britanii în Uniunea Europeană, îndeamnă la realizarea unor măsuri ce vor aduce un echilibru între marii creditori şi debitori de pe continent.
Germania, cea mai mare economie a zonei euro, cu un produs intern brut de 3.470 miliarde dolari, a criticat de la cel mai înalt nivel, prin vocea ministrului de finanţe Wolfgang Schauble, strategia monetară şi programul de relaxare cantitativă condus de către preşedintele BCE, italianul Mario Draghi; program ce prevede injectarea de lichiditate în piaţa, pentru a preveni intrarea continentului în spirala defaţionistă.
Guvernatorul băncii centrale cu sediul la Frankfurt a replicat amintind că BCE este un organism independent, nefiind subordonat niciun soi de instrument politic.
Wolf, un intelectual britanic, susţinător al principiilor economiei de piaţă şi al globalizării, aminteşte că aceste critici din partea germană se înscriu în viziunea unei economii de tip ordoliberal, teoria economiei sociale de piaţă aparută în perioadă intrebelică şi care a ghidat economia germană în perioada 1949-1999.
Tradiţia macroeconomiei ordoliberale se simte şi astăzi în birourile factorilor decidenţi din Germania. Iar depărtarea de la un buget echilibrat, una dintre fundamentele şcolii germane, întâmpină rezistenţă din partea Berlinului.
Însă Wolf sublinează că această aceste idei se pretează unei economii de proporţii mai mici decât cea europeană. De asemenea, ce funcţionează în Germania nu poate fi aplicată unei economii definite de un comerţ extern mult mai ermetic.
De altfel, există anumite diferenţe între specificul economiei germane şi restul ţărilor de pe continent. Italia sau Spania realizează, în mare parte, produse uşor de replicat, intrând în concurenţă directă cu produsele fabricate în spaţiul asiatic, iar acest lucru conduce la marje de profit mult mai mici pentru italieni, spanioli sau portughezi.
Germania, pe de alta parte, este specializată în produse şi sisteme foarte complexe, greu de imitat la aceeaşi calitate. Astfel, se înregistrează nişte diferenţe structurale între Germania şi astfel de ţări, ce conduc chiar la comportamente şi interese economice diferite.
Fără un sistem de armonizare a intereselor riscăm să ajungem într-un mercantilism între marile regiuni ale Europei, fapt cel puţin ruşinos după atâţia ani de la ideile economice ce au demonstrat neproductivitatea acestei abordări.
Europa încă se confruntă cu un grad de cheltuieli redus. Cererea în zona euro a scăzut din 2008 cu 2% până acum, în timp ce peste Ocean s-a înregistrat o creştere de 10%, atrage atenţia Wolf.
Iar Germania, a patra economie a lumii, nu este în stare să rezolve problema absorbţiei economiilor domestice, în ciuda dobânzilor foarte mici, care ar trebui să impulsioneze lichiditatea în piaţa.
În opinia lui Wolf, politica BCE de a stopa spirala deflaţionistă este oportună, dând dreptate preşedintelui BCE, Draghi, când a afirmat că dobânzile mici nu reprezintă problema, ci simptomele unei cereri investiţionale prea mici.
Desigur, aceste politici sunt nepopulare în ţările creditoare, iar reacţiile cabinetelor de la Berlin reflectă tocmai aceast instinct de apărare în faţa unor eventuale pierderi electorale.
Cu toate acestea, căderea în prăpastia deflaţiei ar ridica gradul real de îndatorare, ar afecta flexibilitatea preţurilor şi ar conduce la îngreunarea aplicării dobânzilor negative. O gripare a economie europene, va antrena, obligatoriu, şi decăderea puterii economiei germane.
O spirală deflaţionistă poate fi mult mai periculoasă decât dobânzile negative.
Determinarea BCE de a scăpa de pericolul deflaţionist este o parte importantă a obiectivului de stabilizare a proiectului european. Iar obiectivele doctrinei ordoliberale nu ar trebui să se suprapună sau să intre în conflict cu interesele europene, la nivel supranaţional. Pe termen mediu şi lung, politica BCE este în interesul Europei, inclusiv al Germaniei.
Trebuie remarcat că cererea în zona euro a crescut cu 4% de la începutul trimestrului trei al anului 2013. Aşadar, tendinţa este cea căutată, politica şi strategia lui Draghi începând să dea rezultate, iar Băncii Centrale Europene trebuie să ii fie îngăduit să îşi continue strategia de luptă împotriva deflaţiei.
Cu toate că s-ar putea ca în continuare să avem opinii diverse în agora academică şi comercială; opinii emise de şcoli de gândire economică diferite, obiectivul principal al al Uniunii Europene trebuie să rămână cel de armonizator şi stabilizator.
