COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE
În mod discret și în umbra protectoare a marilor scandaluri, Ministerul Educației promovează cele mai absurde și scandaloase reforme.
Ministerul Educației a anunțat că vrea să facă o nouă reformă a școlii românești, una ”cu un nou spirit și de o altă anvergură, o lege cuprinzătoare, coerentă și flexibilă”. În acest scop a fost constituit și un Consiliu Consultativ care, așa ca toate echipele eterogene de același tip, este greu de reunit și practic nefuncțional (ex. proiectul de țară al președintelui Iohannis și consiliul aferent).
Judecând însă după cine se află în fruntea ministerului, există mai curând motive de îngrijorare. Ce reformă poate promova un ministru care a lucrat manifest împotriva ierarhizării universităților și pentru care, după toate aparențele, ideea în sine a unei ierarhii intelectuale este nelegitimă? Ce-i drept, ministrul Educației nu a oferit suficiente explicații, dar el a dat impresia că nu distincția, meritul, performanța sunt orizontul școlii de azi, ci uniformizarea. El a repartizat fondurile destinate universităților în mod ”echitabil”.
Este greu de spus ce e mai grav în școala de azi: acest spirit egalitar care distruge motivația performanței, calitatea profesorilor, natura conținutului sau modul de evaluare? Nu e ușor de răspuns. Dar este limpede că o reformă cuprinzătoare va trebui să răspundă la toate aceste probleme. Este simptomatic însă că, deși s-au formulat multe critici pertinente, prea rar a fost denunțat egalitarismul prost înțeles cultivat în școală încă din primele clase și care nu face decât să distrugă din start orice prețuire pentru performanța intelectuală reală. Cu alibiul delicateței pedagogice, elevii sunt învățați că nu contează să fii cu adevărat bun, ci doar să fii conform și mereu egal cu ceilalți.
Prin urmare, la ce reformă ne-am putea aștepta? Ținând seama de instabilitatea politică a guvernelor din ultimul timp, este posibil să asistăm la ”o alarmă falsă”. Cu toate acestea, reforme se fac și ele avansează tiptil, prin așa-numitele strategii strecurate în planul al doilea și supuse dezbaterii publice mai mult de formă. De pildă, foarte recent a fost propusă o ”Strategie Națională de Educație Parentală 2018-2025” prin care se urmărește în esență educarea părinților pentru ca aceștia să-și educe mai bine copiii.
Dar mai înainte de a vedea ce conține strategia să observăm că ea extinde autoritatea statului mult dincolo de limitele sale constituționale. Cum să-i educi pe părinți? Dar nu vor fi fost ei educați prin școală și mai ales prin moștenire familială? Apariția unei asemenea strategii sugerează că oameni apăruți subit de nicăieri și lipsiți de orice istorie au devenit dintr-o dată părinți și nu știu ce să facă cu copiii lor; că societatea e alcătuită din ”orfani”, deveniți accidental părinți și care ar trebui luați în posesie de un stat grijuliu. Desigur, există părinți iresponsabili, părinți care își abandonează copiii, care îi tratează rău etc. Dar strategia anunțată are obiective de ordin general, ea dorește apariția unei profesii de ”educator parental” și constituirea unor rețele instituționale la nivel național care ar colabora direct cu autoritățile publice locale (Capitolul 6, Direcții de acțiune).
De fapt, modul de funcționare este foarte vag, ceea nu poate decât să fie motiv de îngrijorare. Căci strategia sugerează doar că se vor da legi noi menite să constrângă pe părinți să participe la sesiunile educaționale, căci altfel evident că nimeni nu ar lua în seamă aceste inițiative. De exemplu ajutoarele sociale ar putea fi condiționate de cursuri de educație parentală, sau pentru alte categorii de persoane s-ar putea introduce aceste stagii ca puncte suplimentare într-un CV, așa cum sunt de pildă voluntariatele.
Strategia vorbește despre ”elaborarea mecanismelor financiare intra şi transsectoriale privind dezvoltarea serviciilor de educaţie parentală”, fără să precizeze care sunt acestea. La un moment apare însă și un articol mai clar care șochează prin paradoxul său: ”62.2. revizuirea curriculum-ului și a suporturilor de curs pentru formarea abilităților parentale ale tinerilor, ca viitori părinți, şi introducerea disciplinei opționale ‘Educaţie parentală’ în planul de studii (la nivelul claselor liceale, colegii, școli profesionale, universităţi);”
Cu alte cuvinte, copiii vor fi învățați la școală să fie părinți și eventual să ofere consultații de ”competență parentală” propriilor mame și tați. Mai e nevoie să spunem că asistăm la o absurdă substituire de roluri? Ba și mai rău, că e ca și cum ai pretinde cuiva să sară peste propria umbră?
La umbra marilor scandaluri Ministerul promovează aceste proiecte ”bine intenționate” care au aceleași presupoziții ca statul totalitar.