De Bogdan Tiberiu Iacob, preluare Inpolitics
Să o luăm metodic:
Ieri, ministrul Apărării, Vasile Dîncu, a susținut cifre asemănătoare: ”Există mai multe estimări, dar am putea să primim peste 500.000 de refugiaţi, aceasta este cifra pentru care ne-am pregătit noi împreună cu Ministerul de Interne şi cu celelalte instituţii care au în subordine acest lucru. (…) Sunt multe puncte. Există un plan în acest sens care este pregătit în toate marile oraşe, există zone pentru asta în vecinătatea graniţelor”, a anunțat el în Parlament.
Declarațiile lor nu sunt, pînă acum, susținute de absolut nimic concret. Anchete ale presei ultimelor zile relevă că prefecții județelor de intrare în țară dinspre Ucraina nu au absolut nimic pregătit.
Mai întîi, să facem o foarte importantă distincție: imigrant e cetățeanul care își părăsește țara în căutarea unei vieți mai bune și care, la o adică, poate fi retrimis în țara de origine.
Refugiat înseamnă persoana alungată din propria țară de conflicte militare ori de persecuții extrem de severe, care periclitează chiar viața.
Nu vom aminti aici decît de problema refugiaților, pentru că, ne amintim, valul de imigrație din 2015 a fost constituit în majoritate zdrobitoare de refugiații sirieni alungați de război.
În septembrie 2015, Klaus Iohannis declara într-o conferință de presă pe tema refugiaților:
O săptămînă mai tîrziu, în altă conferință, președintele a fost întrebat dacă nu e cazul ca România să mai crească acea cotă de 1785 de refugiați, la nivelul UE discutîndu-se de relocarea unui număr de 40.000 de refugiați.
Răspuns: ”Este clar că, dacă noi am oferit cele 1.700 de locuri pentru lotul de 40.000 şi ele sunt folosite toate, atunci trebuie să ne punem foarte serios problema cum ne arătăm solidaritatea în continuare(…) Foarte multă lume crede că primirea imigranţilor înseamnă locuri de cazare. Nu despre asta este vorba. Ar fi foarte uşor să se găsească încă multe mii de locuri de cazare. Sunt cazări nefolosite, sunt hoteluri nefolosite, doar că nu despre asta vorbim. Noi, dacă primim imigranţi, nu-i primim în regim de hotel, ca să stea peste iarnă şi pe urmă vedem. Noi, dacă îi primim, ni-i asumăm. Aceşti oameni trebuie şcolarizaţi, trebuie să înveţe limba română, copiii trebuie să meargă la şcoală şi să înveţe în limba română. Ei trebuie să fie integraţi în societate. Societatea nu este undeva pe sus şi aşteaptă, societatea suntem noi, trebuie să meargă undeva într-o localitate, acolo să fie acceptaţi, acolo să îşi găsească locuinţe pe banii lor, nu pe banii statului, acolo să îşi găsească locuri de muncă, fiindcă nu vrem să creăm noi şi noi cazuri sociale. Asta înseamnă primirea imigranţilor. Partea cu cazarea este doar un prim detaliu, mai degrabă logistic şi cel mai uşor de rezolvat, însă, din păcate, nu despre asta este vorba, ci despre integrarea lor în societate”.
După încă o săptămînă, din nou ieșire a președintelui, după o decizie a Consiliului JAI privind primirea de refugiați:
Poziții similare au fost nenumărate de-a lungul anilor. În ultimii ani, tema refugiaților s-a mai domolit, mai ales din cauza pandemiei, deși un zvîc a fost anul trecut, după evenimentele din Afganistan.
Dar, una peste alta, poziția administrațiilor Iohannis a fost clară: România nu ar putea accepta de principiu decît un număr foarte limitat de refugiați, 1500-2000, și pentru asta e de așteptat și o susținere financiară din partea UE: ”dacă primim refugiaţi, atunci din partea UE, România va primi pentru fiecare refugiat 6.000 de euro, sumă care acoperă cheltuielile ocazionate de administrarea acestui fenomen”(Klaus Iohannis). Și nu era vorba de refugiați veniți în timp scurt, în valuri uriașe, ci de sosiri eșalonate pe durate de un an-doi ori chiar mai mult.
În aceste zile, asistăm năuciți cum doi miniștri de prim rang vorbesc nonșalant despre cît de pregătită ar fi deja România nu pentru cîteva mii de refugiați ucraineni, ci pentru chiar și jumătate de milion, adică un pic mai mult decît populația Brașovului și a Craiovei la un loc.
De aici, o întrebare simplă: în România s-a dat iar undă verde unor intoxicări guvernamentale de proporții, precum a fost cea potrivit căreia liberalizarea energiei va duce la scăderea facturilor?
Cînd, de fapt, un val consistent de refugiați veniți pe termen scurt – și cînd pandemia încă nu s-a încheiat – ar putea da România peste cap?