COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE
România nu va risca să înfrunte sancțiuni americane, chiar dacă ar putea ”recupera” paguba, căci efectul acestora ar fi în primul rând unul moral.
Ministrul de Externe Teodor Meleșcanu, aici alături de omoloaga din Bulgaria, Ekaterina Zaharieva, la o reuniune a șefilor diplomațiilor din UE
În aceeași zi în care SUA restabileau sancțiunile contra Iranului și în care Uniunea Europeană își reafirma voința de a se opune prin așa-numita ”lege de blocaj”, ministrul de externe Teodor Meleșcanu răspundea unei întrebări privitoare la poziția României. Se raliază ea poziției americane sau urmează linia de ”rezistență” europeană?
De la început, de când SUA au denunțat acordul cu Iranul pe tema nucleară, diplomația românească a încercat să găsească o cale de mijloc. Câtă vreme totul se reducea la declarații și intenții încă nepuse în aplicare, era relativ ușor pentru diplomații români să juxtapună poziția americană și cea europeană într-o singură frază bine formulată, dar începând de marți lucrurile se complică. De altfel, ministrul Teodor Meleșcanu a început prin a mărturisi că ”răspunsul e greu de dat”. Rareori un diplomat versat ca Meleșcanu spune despre ceva că ”e greu”, căci calificarea însăși dezvăluie mai mult decât răspunsul.
În orice caz, răspunsul a fost lung. Suficient de lung, încât sensurile să se estompeze ușor în desfășurările frazei. Dacă e ceva de semnalat ține numai de nuanțe și de accente. Dacă în declarațiile anterioare accentul favoriza ușor perspectiva americană, de data aceasta, păstrând totuși ambiguitatea de fond, ministrul, după o punere în context, a dat prioritate perspectivei europene: ”ținând seama și de faptul că există și anumite interese economice care ar putea afecta economia românească, ne-am alăturat poziției Uniunii Europene de sprijinire a continuării acordului nuclear cu Iranul”. Dar ministrul a continuat spunând: ”în același timp am subliniat necesitatea ca, în paralel cu continuarea acestui acord nuclear, să se atace și două probleme fundamentale, cum e cea a producției de rachete balistice a Iranului și implicarea Iranului într-o serie de conflicte, inclusiv în Siria” (www.mae.ro).
Dar acum nu mai e vorba de poziții de principiu, ci de acțiuni practice. Va da MAE undă verde importatorilor români să aducă produse din Iran? Sau își va încuraja constructorii să încheie contracte în Iran pe baza protecției și compensațiilor europene?
La aceste întrebări mai precise încă se așteaptă un răspuns oficial, chiar dacă el poate fi aproximat de pe acum. Cel mai probabil, România nu va risca să înfrunte sancțiuni americane, chiar dacă ar putea ”recupera” paguba, căci efectul acestora ar fi în primul rând unul moral. Franța și Germania – spre deosebire de România – au interese comerciale majore și tocmai de aceea s-au mobilizat atât de prompt împotriva deciziei americane, ca să nu mai spunem că în joc se găsește ceva ce devine tot mai important la Paris sau la Berlin: ”suveranitatea europeană”.
Cu alte cuvinte, Europa occidentală ține tot mai mult să-și afirme independența deplină, desprinzându-se din discreta, dar imperioasa tutelă americană exercitată constant în deceniile postbelice. Nu mai e cazul să evocăm declarațiile recente ale Angelei Merkel sau ale lui Emmanuel Macron, care au dezvăluit că Europa occidentală se gândește mai serios ca niciodată ”să-și ia destinul în propriile mâini”. Putem presupune de asemenea că asupra României s-a exercitat în ultimile luni o constantă presiune diplomatică europeană menită să ”armonizeze” pozițiile, căci pentru Berlin sau Paris ”unitatea europeană” este o armă strategică.
Prin urmare ”este greu!”, după cum a mărturisit ministrul, mai ales că interesele economice proprii ale României nu sunt chiar atât de bine definite. Dacă schimburile comerciale ar fi astăzi la nivelul celor din perioada regimului Ceaușescu, probabil că românii ar fi simțit un îndemn natural să susțină acordul cu Iranul, dar astăzi vorbim mai mult de avantaje teoretice.
România simte cu această ocazie că relațiile din interiorul Uniunii nu îi sunt neapărat favorabile, dar nu îndrăznește să o spună deschis. Teodor Meleșcanu a sugerat doar, în termeni aluzivi, că pretenția UE de a-și impune fără rest perspectiva asupra unor teme majore de politică externă nu este acoperită de tratate. Admițând că, în principiu, coordonarea pozițiilor în domeniul politicii externe este firească, ministrul a semnalat totuși că ea ”nu face parte din acquis-ul comunitar”. În aceste împrejurări, diplomația românească, care pare tot mai apropiată nu doar de Washington, ci și de Ierusalim, speră probabil ca francezii și germanii să fie primii care să-și reconsidere poziția și să accepte negocierea unui acord intregral nou cu Iranul.
