« Umbra Moscovei este atotprezentă. Ruşii ar fi permis victoria lui Donald Trump în SUA, ruşii ar fi provocat căderea lui Matteo Renzi în Italia, ruşii ar fi piratat situl internet al candidatului Emmanuel Macron la prezindenţialele din Franţa. In fine, François Fillon şi Marine Le Pen sunt bănuiţi că ar fi supuşi Moscovei. In opinia unora, Kremlinul nu ratează nimic din prezidenţialele franceze » notează Le Figaro. Dealtfel, ziarul conservator francez reaminteşte că deputaţi francezi, de dreapta şi de stânga, dar şi din tabăra lui Jean-Luc Mélenchon s-au dus la Moscova. Intre timp, pe webul francez două canale de ştiri ruseşti, Sputnik şi Rusia Today, sunt foarte bine implantate. Printre alţii, doi foşti miniştrii socialişti, Jean-Pierre Chevènement şi Hubert Védrine, au acordat déjà interviuri acestor medii de informare.
« Si totuşi, nu toţi care privesc spre Piaţa roşie cu aceleaşi gânduri ascunse. Catolicii precum Philippe de Villiers văd în Rusia ortodoxă ultimul bastion al creştinităţii. Profetul lor este Alexandr Soljeniţân. Moşteniorii gaullismului cum ar fi Jean-Pierre Chevènement, sunt slavofili din raţiuni istorice dar şi pentru că urăsc Europa clădită de Bruxelles. In fine, altermondialiştii precum Régis Debray apreciază faptul că Rusia este inamicul desemnat al americanilor. Mai toţi aceşti oameni au adoptat dezviza : « Duşmanul duşmanului nostru este amicul nostru ». Mai există apoi şi oamenii de litere, scriitorii francezi, care iubesc Rusia. Pe această listă Le Figaro îi pune pe Sylvain Tesson şi Emmanuel Carrère.
« Leonid Brejnev calificase Franţa drept « a 16-a republică sovietică ». Oare trebuie astăzi s-o considerăm ca o extensie a imperiului putinian ? » se întreabă Le Figaro. Ziarul îi citează în acest sens pe istoricul Alain Besançon, pe specialista Rusiei Françoise Thom şi pe filosoful Philippe Raynaud care toţi scriau acum doi ani că « dreapta franceză a devenit un agent de a lui Vladimir Putin ». Cei trei deplâng faptul că în Franţa poate exista « un partid rusesc care promovează propaganda rusească şi se complace într-o admiraţie tâmpă a omului forte de la Moscova ».
« Pentru a înţelege « rolul de pivot » jucat de Rusia în sânul intelighenţiei franceze, trebuie să privim mult în spate » continuă ziarista de la Figaro. « Rusia a avut dintotdeauna partizani şi adversari veniţi din toate taberele. Incă din secolul 18 « slavofilii » şi « occidentaliştii » se confruntau în Hexagon. Voltaire progresistul era fascinat de despotismul iluminat al lui Petru cel Mare şi al Ecaterinei a 2-a. De abia după 1848, rusofilia a basculat la dreapta. In fine, la sfârşitul secolului 19, imperiul rus se aliază cu Franţa contra imperiului german. Aşa se naşte slavofilia diplomatică. In fine, în lunga noapte sovietică, un mare număr de scriitori şi intelectuali – Gide, Céline, Aragon, Sartre – merg la Moscova ».
« In zilele noastre, fractura traversează chiar tabăra conservatoare. Alain Finkielkraut e îngrijorat de exemplu de pasiunea anumitor amici de-ai lui pentru Putin. In opinia lui, « antitotalitarismul a murit odată cu comunismul. Există o amnezie colectivă din partea unei generaţii întregi care nu a cunoscut riscul totalitar. In tabăra adversă, Jean-François Colosimo, directorul editurii Cerf e dezolat de o anumită « tradiţie intelectuală rusofobă ». « Antiputinismul nu produce decât efecte perverse » spune şi Luc Ferry, filosof şi fost ministru. In fine, ultima interviuvată de Le Figaro, Hélène Carrère-d’Encausse, secretara pe viaţa a Academiei franceze, « bate cu pumnul în masă şi apoi ia în derâdere ipoteza unei ingerinţe ruseşti în spiritul francez ».
