Europa se confruntă din nou cu spectrul unei crize a datoriilor, iar acum Italia este în centrul său, la zece ani după ce Mario Draghi a promis că vaface „orice va fi nevoie” pentru a salva moneda euro. Însă s-ar putea ca premierul Italiei, fost președinte al Băncii Centrale Europene, să nu mai poată rezolva criza de data aceasta. În plus, situația de la Roma a devenit instabilă. Mario Draghi s-a oferit să demisioneze din fruntea guvernului după ce unul dintre partidele din coaliție a refuzat să-l mai susțină la o moțiune de cenzură, dar demisia a fost respinsă de șeful statului. Votul ar urma să fie dat miercuri, iar viitorul actualului executiv este incert.Problema este că Italia este suficient de mare pentru a doborî restul periferiei zonei euro, deoarece datoria sa guvernamentală de 2.500 de miliarde de dolari este de două ori mai mare decât cea a Spaniei, Portugaliei, Irlandei și Greciei la un loc, iar țara este prea mare pentru un program de salvare din partea instituțiilor financiare internaționale, se arată într-o analiză Reuters.
Economiștii spun că adevărata problemă este că Italia are o evoluție economică slabă de două decenii, iar situația fiscală nu este cauza, ci consecința acestei slăbiciuni. Aceștia amintesc că Italia nu s-a confruntat cu bula imobiliară care a generat criza financiară din 2008, iar problemele sale bugetare nu au fost la fel de severe ca ale celorlalte patru țări care au trecut prin criza datoriilor din urmă cu un deceniu – Spania, Portugalia, Irlanda și Grecia. Deci, Roma nu a fost nevoită să apeleze la sprijin financiar din partea troicii formate din Fondul Monetar Internațional, Banca Centrală Europeană și Comisia Europeană, situație pe care ar putea să o regrete acum.
Sub presiunea creditorilor internaționali, Portugalia și-a rezolvat problemele bugetare, Spania și Irlanda au curățat sectorul bancar, iar Grecia a reformat sectorul pensiilor și piața muncii. Reformele au permis acestor țări să-și reia creșterea economică.
Însă Italia nu a făcut suficient pentru a-și impulsiona creșterea economică, în ciuda unor modificări în sistemul de pensii, pe piața muncii și, sub conducerea lui Dragi, în sistemul de justiție, considerat unul lent. Drept urmare, țara plătește acum cea mai mare dobândă la împrumuturi, după Grecia, țară care a intrat de două ori în incapacitate de plată în ultimul deceniu și încă este plasată în categoria nerecomandată pentru investiții.
Din postura de șef al BCE, Mario Draghi a subliniat importanța reformelor făcute în domeniul fiscal, dar și în alte zone ale economiei. Însă, după ce a devenit premier a fost nevoit să medieze între partidele din larga coaliție de guvenare, ceea ce înseamnă că subiecte sensibile, precum modificarea taxelor și reforma sistemului de pensii nu au fost realizate. Și chiar dacă va rezista la guvernare, puțini se așteaptă ca politicianul să poată schimba mare lucru.
E adevărat că sub conducerea celui supranumit „Super Mario”, Italia a înaintat Bruxelles-ului Planul Național de Redresare și Reziliență în valoare de aproape 200 de miliarde de euro și a asigurat un început solid pentru implementarea sutelor de jaloane și repere pe care le conține. Acestea sunt însă modificări la scară mici, iar multe dintre ele au termen de îndeplinire sfârșitul anului 2025.
Banii, care provin din granturi și împrumuturi ieftine, ar putea reprezenta un colac de salvare pentru Italia, dacă va fi nevoie să-și restrângă bugetul. Însă bilanțul țării în ceea ce privește utilizarea fondurilor europene este dezastruos. A reușit să chetuiască doar jumătate din fondurile puse la dispoziție în ultimul exercițiu bugetar, având a doua cea mai mică absorbție după Spania.
Problemele economiei italiene sunt însă mult mai vechi. Indicatorul PIB pe cap de locuitor este mai mic decât acum 20 de ani, când se afla aproape de nivelul din Franța și Germania. În această perioadă, toate statele europene au crescut, exceptând Grecia, dar într-un ritm mai lent decât Italia, ceea ce înseamnă că Roma a avut cea mai slabă performanță din blocul comunitar.
În același timp, productivitatea Italiei, adică cât de mult produce economia într-o oră sau pentru un euro investit, a încetat să crească în anii 1990 și de atunci scade.
În spate se ascund o serie întreagă de probleme, printre care îmbătrânirea rapidă a populației, forța de muncă slab calificată, birocrația, sistemul de justiție lent și disfuncțional și subfinanțarea cronică din educație, infrastructură și noi tehnologii. Reuters arată că multe țări din zona euro au unele dintre aceste probleme, dar niciuna pe toate.
