Șeful ICR, Radu Boroianu, a avut o reacție publică față de declarațiile scriitorului Nicolae Breban, șeful Consiliului Consultativ al ICR, față de Horia Roman Patapievici și Gabriel Liiceanu, despre care crede că trebuie împuscați.
TEXTUL LUI RADU BOROIANU:
Credo:
A convinge pe ceilalţi să aleagă CALEA este un exerciţiu de umilitate, de darnică şi profundă spiritualitate, şi nu o brutală provocare plină de ifose şi conturată de preamărirea falselor virtuţi ale egoului. Mulţi s-au înghesuit lângă Noica (sau au fost înghesuiţi!) şi mulţi îşi închipuie că l-au înţeles pe Andrei Scrima sau taina Rugului Aprins. În spatele citatelor şi trimiterilor la savante lecturi, nu palpită sensul, sau rareori e cazul.
Nu am vocaţia unui îndrumător spiritual. Încerc de o vreme să atrag atenţia celor din jur asupra marii bogăţii a tărâmului românesc: creativitatea necomună a locuitorilor din veac şi de acum. Poate într-o zi fi-vom atât de mulţi încât vom reuşi să ne orânduim ţara şi viaţa în jurul acestei averi. Măcar să nu o lăsăm unor posesori de drepturi litigioase! Şi nici pe seama unor încrezuţi lideri ai unor curente aşa-zis reformatoare, simplificatoare, reductive! Să ne dăruim celorlalţi, cu zâmbetul pe buze, pentru a ne împlini rostul. La o parte ţâfnele şi fandoselile. Un mare creator are dreptul o dată în viaţă la un exces de egolatrie. Dacă îl repetă, cade singur în capcana însingurării!
În eseul său „Amicus Plato sau… despărţirea de Noica“, în ediţia Eikon, Alexandru Paleologu spunea: „Obiecţiile ce se pot aduce unui mare filozof, adică unui gânditor a cărui operă are stil, pot fi obiecţii valabile, cum mă las poate amăgit că ar fi cele aduse de mine autorului «Despărţirii de Gothe», dar creaţia lui nu riscă nimic prin aceasta, iar cine acceptă o filozofie ca artă, trebuie s-o accepte vrând, nevrând şi ca o filozofie. De aceea cultura este un imperiu al păcii. De aceea anticultura este atât de agresivă“. Mai apoi, în încheiere, adaugă: „În acelaşi fel mă despart şi eu de Noica. Adică, deloc“.
Cristian Bădiliţă, îngrijitorul şi prefaţatorul ediţiei amintite, făcea un comentariu al cărui conţinut mi l-am însuşit pe loc şi nici astăzi nu mă despart de el, în bună cunoaştere a personajelor implicate:
„Prin Amicus Plato, Alexandru Paleologu a scris un text admirabil despre un prieten admirabil care a purificat la vreme imaginea lui Noica. (…) Nimeni n-ar fi fost mai potrivit şi mai legitimat decât Alexandru Paleologu să facă această operaţiune salutară de ravalement, care nu a ştirbit cu nimic aura înţeleptului de la Păltiniş ci a făcut-o doar mai adecvată, întrucâtva mai aproape de proporţiile spiritului întrupat“.
Poate amintirea copilului care am fost, a martorului ce eram, în domiciliul forţat al celor doi şi al altora, la Câmpulung Muscel, este prea juvenil-nostalgică, dar aveam să cred mai târziu că Noica, în chip nedespărţit goethian, a fost, alături de minunata mea familie, formatorul meu. În perioada polemicii fundamentale dintre el şi Paleologu, acesta din urmă m-a acceptat într-o frumoasă dispută între câţiva necondiţionali ai lui Dostoievski şi alţii ai lui Thomas Mann, Tolstoi fiind a priori, fără voie, exclus. „Dar Sonata Kreutzer?“, şoptisem, şi acceptarea şoaptei mele în discuţia celorlalţi părea că închide un alt ciclu formativ. De altfel şi Constantin Noica, şi Alexandru Paleologu susţineau o teză ce mi-a rămas întipărită imperativ: „Cultura înseamnă asimilare şi nu aglomerare de citate!“
De ce fac această lungă digresiune, când subiectul pare a fi altul? Pentru că mă doare, mă costă, m-a marcat ieşirea curmezişe a marelui romancier şi cărturar Nicolae Breban, ieşire greşit temperamentală, vulgară, fără rost, şi mai cu seamă, în neascultată contradicţie cu spusele mele asupra rolului diplomaţiei culturale şi sensul strategiei pe care o propuneam Institutului Cultural Român, pentru creşterea identităţii noastre ce nu poate subzista decât prin cultură. În locul dialogului s-a întrevăzut revanşa.
Am încercat să ies zâmbind din neaşteptata încleştare de orgoliu şi faptul că-l preţuiam atât pe făptaş mi-ar fi ajutat să rămân senin şi mai ales să nu replic celor care au sărit ca arşi.
Din păcate, Academicianul Nicolae Breban a crezut de cuviinţă să răstălmăcească propunerea mea de a conduce onorific un consiliu consultativ, repet, consultativ, al Preşedintelui ICR, şi s-a închipuit instalat ca Despot al instituţiei. Oricât de luminaţi, despoţii nu pot fi acceptaţi ca ambasadori culturali.
Oricât te-aş preţui, oricât m-aş fi opus şi altor excluderi aberante apărute din orgoliile altora şi citez excluderile lui Mihai Eminescu, Adrian Marino, Cezar Ivănescu, Augustin Buzura, Nicolae Breban şi Liviu Antonesei sau Corneliu Baba, şi chiar Horia Bernea, mă despart şi de atitudinea Domniei Tale. Şi de oricine care a ridicat sau va ridica sabia ca să reteze! Voi continua să cred în valoarea operei tale scriitoriceşti şi în special în informaţia ta enciclopedică, Nicolae Breban!
Îi invit pe cei doritori să continue disputa astfel stârnită, să o curme. Eu unul nu aşa înţeleg polemica de idei şi nu voi mai răspunde decât pentru vorbele sau faptele mele. Cei condamnaţi la singurătate, să şi-o asume. Cei darnici şi dornici, tineri sau maturi deopotrivă, să ni se alăture! Pentru mine, odată cu a doua ieşire din politică în favoarea diplomaţiei, de această dată culturale, cele două propoziţii limpezi şi tăioase, scrise de Alexandru Paleologu, îmi devin îndreptar de conduită:
„De aceea cultura este un imperiu al păcii. De aceea anticultura este atât de agresivă.“
Şi tot de aceea mi-am permis să pun, în faţa acestei publice luări de poziţie, credo-ul meu profund! De acum înainte, eliberat din zodia răspărului, alături de colegii mei, vreau să trecem la fapte!
În spiritul marilor mei formatori, care era şi spiritul bunicului şi tatălui meu, îl întreb pe creatorul Nicolae Breban, neputând face abstracţie nici de ideea sa de cultură naţională şi nici de cultura sa polifonică: poate o fire atât de năbădăioasă să fie un bun sfătuitor?
Să mă despart, în sensul noician, de consultantul pe care-l anunţasem! Cu durere prietenească, din considerente instituţionale şi din ataşament faţă de noţiunea de solidaritate a valorilor, în afara disputelor, ar fi o posibilitate.
Până atunci îl învit, şi pe el şi pe alţii, la un colocviu asupra criteriilor de apreciere a valorilor creativităţii româneşti, fără patimi, fără orgolii. Poate mai la vară, când soarele va mai ostoi temperamentele prea vulcanice. Sau, cine ştie, mai la toamnă, când soarele se domoleşte!
Până atunci, pot îndura şi absenţa unui Consiliu Consultativ care nu a existat în istoria ICR decât pe hârtie! Sunt convins că nu voi rămâne singur.
Cum ar fi, Nicolae, dacă ai considera şi Domnia Ta că mai profitabil pentru toţi fi-va să nu mai despărţim pe nimeni de nimeni? Adică, deloc!
Radu Boroianu
