Ce riscă Bruxelles-ul: replicarea lecției politice din Saxonia-Anhalt la scara întregului eurosistem. Am spus-o acum câțiva ani, în plenul Parlamentului European, la Strasbourg: cine nu pricepe că lumea se schimbă și nu mai acceptă să achite factura birocraților, va dispărea! Dacă nici acum nu sună clopoțelul de alarmă pentru eurosistem, riscăm să sune clopotul de înmormântare. Rezultatul alegerilor de duminică nu are doar o simbolistică majoră pentru spațiul german, Saxonia-Anhalt fiind leagăn al reformei protestante și vatra primilor lor împărați. Este mai ales o lanternă care arată spre categoria „junk”. Sigur că exagerez, dar nu mult. Să vă spun câteva nume, fapte și simboluri. Din Saxonia-Anhalt se trag Martin Luther, Bismarck, Otto Cel Mare, Ecaterina cea Mare și arhitectul diplomatic al unificării din 1990, Hans-Dietrich Genscher. Și Nietzsche. Și alții. Toți acești gânditori au avut niște viziuni. Luther căuta puritate teologică, dar fractura confesională a ruinat principatele germane. Opera lui Nietzsche a fost mutilată pentru a servi propagandei, deși el detesta naționalismul german și Reich-ul lui Bismarck. Care Bismarck a unificat țara prin „fier și sânge” și a inventat sisteme de control pentru mase. Iar Genscher a susținut că fără concesii (gen sacrificarea mărcii germane) nu se poate face unificarea. Dar inechitățile care s-au creat odată cu unificarea n-au dispărut. Ci s-au adâncit. Și au explodat, parte din ele, exact duminică. Fiți atenți, să vedeți cum semănă lucrurile de-atunci cu prezentul!, afirmă europarlamentarul PNL-PPE Rareș Bogdan.
CE MAI SUSȚIMNE RARES BOGDAN:
1990: competitivitatea industriei din Germania de Est a căzut, au fost privatizări forțate, dezindustrializare, transformare în piață pentru Vest. Regiunea a rămas dependentă de subvenții, salariile și pensiile erau mici, clasa de mijloc gâfâia. Mai departe: energia ieftină din Rusia, pe care a mizat pentru garantarea păcii și alimentarea mașinii de export germane, s-a scumpit. Saxonia-Anhalt a rămas tot săracă. Și șomeră, și dependentă, și cu banii numărați.
Era simplu să speculezi politic toate astea, mai ales că nici nu trebuia inventat nimic. Mai ales călare pe „Vespa” germană, Simson, mai ales modelul Schwalbe (Rândunica), atât de dragă RDG, folosită ca simbolistică în campania electorală. Pensia de 1750 de euro în Saxonia Anhalt, față de 1850 în restul Germaniei, sau 2750 de euro salariul mediu, tot cu 100 de euro mai mic ca în celelalte landuri, nu puteau justifica, totuși, acest scor. Deci a fost o frustrare acumulată în timp, la care Alice Weidel și Ulrich Sigmund au adăugat elemente emoționale legate de religie, familie tradițională, Ucraina. Dar nici ele n-au fost determinante. Alice este căsătorită cu o sri-lankeză și locuiește în Zurich (acolo stătea și Lenin înainte de misiune) în timp ce militează pentru valorile tradiționale. Este simplu să-I faci nerozi pe alegători, dar mai bine îi întrebi de unde atâta frustrare. Căci asta e clară! Mai ales că mișcarea/ideologia AfD nu este un accident. Crește și am senzația că eurosistemul se face că nu pricepe de ce. Sigur că rușii au tot interesul să saboteze UE, ale cărei sancțiuni i-au ruinat, în mare parte, economia, ruinată mai întâi de Putin, care a ales războiul pentru a-și hrăni trufia.
Dar după mine, este și o lecție pentru Bruxelles că între decizia tehnocrată și realitatea din teren există un mare decalaj. Replicarea la scară europeană a rețetei unificării germane n-a ținut. Integrarea monetară (nu e cazul la toți), reglementări la 180 de grade de obiceiul locului, reglementări rapide care le modifică mereu pe precedentele, plus (cireașa de pe tort salvatoare, mirajul) promisiunea că piața liberă va nivela diferențele istorice, decalajul cumplit. Pentru noi, românii, zeci de ani de decalaj sunt greu de dus. Cum să le explici oamenilor că ceea ce văd prin geam chiar există?
UE depinde masiv de China (98%) pentru materii prime critice și pământuri rare, tot de China (peste 90%) pentru componentele energiei verzi finite, tot de China (60-80%) pentru substanțe active farmaceutice, de SUA (80%) pentru infrastructura digitală, cloud, AI. Peste 80% din confecții vin din Asia, peste 90% din navele comerciale de volum vin din China și Coreea de Sud, 100% dependență de Asia la electronice de larg consum, 90% din magneții pentru mașini electrice și turbine sunt din China. Cărbune, țiței, gaz natural, materiale plastice, polimeri.
Da, avem și noi autonomie la câte ceva: producem mâncare (suficientă, dar scumpă, deci vine ieftină de la alții, căci nu au standarde de mediu). Litografie pentru cipuri, medicamente și vaccinuri de înaltă puritate (scumpe), nave de croazieră (scumpe), echipamente de imagistică medicală (investigații scumpe), cosmetice, parfumuri, ambalaje de carton.
Ce are Uniunea de făcut: să observe ce poate produce singură, în beneficiul cetățenilor ei. Unde nu poate, să se cupleze cu SUA. Să reseteze totul. Să-și joace cărțile la sânge, pentru că excedentul comercial al altora înseamnă salarii mici și șomaj aici.
N-am nimic cu chinezii, cu excepția situațiilor când am (îi ajută pe ruși). Exploatează oportunități, căci știu multă carte. În fața Chinei, Europa a jucat decenii rolul fraierului în frac. S-a sacrificat pe altarul regulilor în timp ce Beijingul înghițea industrii întregi. Păi ce facem, ne îngropăm industria de dragul bunelor maniere?
Alegerile din Saxonia-Anhalt sunt clopoțelul. Pauza s-a terminat! Europa unită trebuie să revină la scopul ei inițial: bunăstarea oamenilor care trăiesc aici. Dacă nu, ne vom aminti cu drag de UE ca de cel mai frumos proiect politic al tuturor timpurilor, ruinat de birocrați cărora nu le-a plăcut prea tare cartea. Mai ales cea de istorie.
