Desigur, nu există bănci cu capital de stat, există doar bănci salvate de state. Desigur, băncile sunt făcute pentru profit, iar ele obţin, uneori, profitul folosind mijloace la limita onorabilităţii şi legalităţii.
Pentru că dezbaterile privind legea dării în plată au ridicat astfel de teme, este bine să avem în vedere întregul tablou. Nimeni nu ar putea să ceară băncilor să nu urmărească profitul. Doar că mijloacele folosite au fost discutabile. Cel mai bine o demonstrează cauzele care au dus la criză, atunci când băncile americane, în special, au creat produse toxice care au afectat nu doar sistemul bancar, ci întreaga economie. Şi nu doar economia americană, ci pe cea mondială.
În ultimă instanţă, discuţia importantă trebuie legată de faptul că băncile sunt entităţi economice de interes public. Afirmaţia poate fi demonstrată cu cel puţin două argumente importante. În primul rând, băncile, ca şi companiile de utilităţi publice, funcţionează într-un sistem autorizat şi reglementat de autoritatea publică. În al doilea rând, băncile, coagulează şi utilizează, după cum le place bancherilor să spună, resurse financiare publice, de la cetăţeni, de la companii şi evident de la instituţii publice. Economia este în acest moment construită astfel încât nimeni să nu poată trăi fără bănci.
Uneori, însă, ne aflăm în faţa unui dublu limbaj al bancherilor. Când lucrurile merg bine şi când o reglementare, precum cea a legii dării în plată îndrăzneşte să apară, bancherii îşi clamează independenţa, vorbesc despre riscul sistemic şi despre logica obţinerii profitului.
Când deasupra sistemului bancar apar „nori negri”, bancherii nu se sfiesc să apeleze la argumentele care arată responsabilitatea şi utilitatea socială a băncilor. Şi într-un caz şi în celălalt, băncile au câştig de cauză.
Cu alte cuvinte, când obţin profit, bancherii se grăbesc să îl folosească pentru ei şi acţionarii lor, când, însă, apar pierderile, sistemul bancar le împarte cu societatea.
Chiar aşa au stat lucrurile în criză. Americanii, pragmatici cum îi ştim, au decis ca statul să ofere bani cu împrumut băncilor aflate practic în faliment primind în schimb participaţii. Europenii, mai naivi, au dat bani băncilor sub forma unui ajutor de stat. Şi astfel, a apărut sintagma „statele ajută băncile, dar pe state cine le ajută?”. Nimeni. Pentru că, pieţele, adică fondurile de investiţii având ca intermediari băncile, au speculat nevoia de bani a statelor ducând dobânzile până la niveluri insuportabile.
Şi astfel, ajungem din nou la discuţia privind utilitatea publică a băncilor.
Statele europene, deci cetăţenii, au ajutat băncile şi au rămas cu datorii mari. Şi acum, la opt ani de la declanşarea crizei, multe state europene au datorii publice apropiate de nivelul produsului intern brut sau mai mari: Italia 132%, Portugalia 128%, Irlanda 120%, Franţa 96% sau Marea Britanie 89% din PIB. Pentru că, datoria a trebuit să fie finanţată deficitele au ajuns şi ele pe masură.
Ca element de culoare, să spunem că, în urmă cu opt ani, atunci când au văzut cu ce avioane şi maşini au venit bancherii la întâlnirea pentru salvarea băncilor, membrii Congresului american i-au trimis efectiv înapoi acasă.
Nu este vorba de a face băncile responsabile de tot răul din economie sau de a le stigmatiza pe veci. Problema pe care o arată dezbaterile legate de legea dării în plată este dezechilibrul de putere, de negociere. Băncile au susţinere şi argumente. Clienţii băncilor rămân la mâna politicienilor, atunci când îşi aduc aminte de ei.
