Însă discursul prezidențial, pe lângă tonul patronal și amenințător (NB: În intervențiile sale intens exersate, chiar dacă și-a îmbunătățit prestația scenică, președintele nu pregetă să-și arate tot mai des publicul cu degetul) a scos la iveală altă inginerie politică de care și Ion Iliescu, și Traian Băsescu s-au folosit intens: Klaus Iohannis s-a referit fără să clipească la relația dintre el și guvern spunând că „cele mai grele provocări pot fi depășite dacă Executivul, reprezentat de președinte și guvern”. Executivul = președinte + guvern… Cum ar putea fi altfel când președintele-spectator devine jucător? Ce mai contează „funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”, după cum descrie Constituția (art. 80, p. 2) relația președintelui cu restul lumii. Să fi fost un lapsus linguae? Sau doar un principiu de guvernare „de alertă” pe care-l insinuează premeditat în discursul public? Cert este că va fi destrămat starea de urgență multe căsnicii, însă a sudat și mai tare menajul à trois între președinte, guvern și partid. Și, tot ca și predecesorii săi, Klaus Iohannis consideră că statul e el, cu toate cele bune și rele, astfel că, dacă i se pare cumva că oamenii exagerează cu libertatea de după starea urgență, nu va ezita să declare din nou „stare de urgență.” Că doar are puteri executive în degetul cu care-i tot amenință!, spune într-un comentariu Radio Europ Liberă.
Tonul autoritar al președintelui este, de fapt, tonul general al puterii din România ultimelor decenii. Acest discurs spus pe tonul „eu știu mai bine ce e bine pentru tine” (o fi mai bine sau mai rău?) este o radiație de fond a istoriei recente. Este un discurs care nu ține cont de idiosincraziile publicului pe care vrea să-l treacă strada forțat. Greu să convingi pe cineva cu tonul acesta imperativ. Oamenii, altminteri gregari și degrabă vărsătorii de bere și mititei nevinovați, inși care au stat în carapacea lor 60 de zile, uneori pierzându-și familia și serviciul și încercând să supraviețuiască din resurse improvizate, află acum că, după două luni de carceră s-ar putea întoarce tot acolo, la starea de comă. Ăsta da, program de guvernare. Era de presupus ca, în două luni de stare de urgență, guvernul să încerce nu doar să controleze situația, să limiteze dezastrele virusului și să investească în sistemul medical pentru ca numărul de vieți pierdute să fie cât mai mic, ci și să pregătească marea evadare către o lume ceva mai normală: să aibă un proiect economic și social clar și concis, planuri de investiții, să pompeze bani nu în publicitatea mascată din presă (40 de milioane de euro), ci în întreprinderile mici și mijlocii, cele pe care carantina le-a băgat în comă profundă. Dar lumea normală din starea de alertă pare la fel de bolnavă ca și lumea coronavirusului: măștile care erau în starea de urgență facultative, devin obligatorii (de parcă virusul ar fi mai nociv decât acum o lună), circulația între localități este strict controlată și supusă unor restricții pe care, după cum s-a văzut din declarațiile date de șefii Comitetului pentru situații de urgență, nici oficialii nu le știu prea bine. Nu se poate ieși din țară nicicum, decât pentru a pleca la muncă su după bunul plac al autorităților. Restaurantele, chiar și grădinile restaurant, rămân închise. Oamenii nu au voie să meargă în grupuri mai mari de trei. Se poate ieși la pescuit sau jogging, nu la manifestație sau petrecere. Câte și mai câte pe același ton, mai afirmă REL.
