Discursurile şi promisiunile electorale făcute de Klaus Iohannis încep să-şi piardă prospeţimea şi să se transforme într-un accesoriu butaforic la carul triumfal cu care actuala majoritate se îndreaptă spre noi victorii. Fractura dintre obiectivele asumate şi materializarea lor în practică, reacţiile întârziate sau absente la încălcarea acordurilor negociate, energia veştedă a declaraţiilor, multe dintre ele distorsionate de lipsa unor vectori politici clari, golesc de conţinut întâlnirile de la Cotroceni. A nu fi Traian Băsescu nu însemnă să dispari cu totul din spaţiul public. Înseamnă să nu-l ocupi cu totul. Preşedintele are şi arme pe care le poate folosi onorabil pe scena publică, nu e necesar să recurgă la combinaţii, negocieri, piedici şi cuţite lungi ca predecesorul pentru care culisele politicii deveniseră mai importante ca scena folosită doar ca altar sau eşafod. N-avea nicio crampă să facă din votul popular un moft care putea fi distorsionat prin tot soiul de „soluţii imorale”, dacă aşa-i dictau instinctele de prădător politic. Asta încearcă şi prin vociferările de azi: să-şi continue mandatul la Cotroceni, dând tăcerii discretului său succesor consistenţa propriilor interese, se spune într-un comentariu al postului de radio Europa Liberă, care analizează scena politică și socială și reacțiile șefului statului.
Klaus Iohannis pare să nu ştie că preşedintele e ceva mai mult decât un primar de provincie, fie ea şi paradisiacă. Poate adresa mesaje Parlamentului, poate să fie mai prezent în spaţiul public, nu doar dând autografe ca primarul. Poate lua decizii cu uşile deschise, să vadă toată lumea ce face. Poate consulta electoratul prin referendum şi poate prezida şedinţele de guvern pe agenda cărora sunt în discuţie decizii dubioase. Se poate solidariza şi desolidariza. Poate petrece o oră alături de studenţii care-şi cer drepturile. Dacă vrea, poate deschide balconul Universităţii, este concluzia postului de radio finanțat de Congresul american.
COMENTARIUL INTEGRAL RADIO EUROPA LIBERĂ:
În marile centre universitare, studenţii au ocupat aulele facultăţilor cerând aplicarea legii, adică alocarea celor şase procente din PIB în educaţie şi o reprezentare de 25% la alegerea rectorilor. Întâmplarea face ca protestul lor să aibă loc la douăzeci şi cinci de ani de la mişcările de stradă care au gravitat în jurul universităţilor din marile oraşe. Astăzi, a spune că „au ocupat” universităţile e un fel de a vorbi pentru că românul s-a învăţat să protesteze din mers, bombănind şi cu capul plecat, să nu-i supere pe cei împotriva cărora protestează. El nu ocupă străzile, ci trotuarele, umple nu pieţe, ci pagini de internet, nu blochează amfiteatrele, ci ocupă doar ultimele rânduri ale sălii de curs şi ţine la vedere bannerele pline de critici ambigue, să le vadă profesorul în timp ce predă. Acesta stă însă cu capul în hârtiuţele acelea galbene după care citeşte iar colegii lor ţin privirea în paginile de curs şi nu-i bagă în seamă. Românii au capacitatea de a transforma orice protest, indiferent cât de serios, în dansul pinguinului. S-a văzut cu ocazia protestelor antiguvernamentale de duminica trecută unde-şi anunţaseră prezenţa cu multe comentarii spumoase cincizeci de mii de internauţi, participând însă nu mai mult de cincizeci.
Viaţa universitară merge înainte, inexorabil, către alegerile de rectori de luna viitoare, alegeri la care studenţi ar fi vrut să fie ceva mai mult decât un ornament democratic. Dacă s-ar accepta fie şi numai această modificare legislativă, prezenţa studenţilor ar perturba negocierile pe sub masă care au adus atâţia penali în fruntea celor mai importante instituţii de învăţământ superior. Însă fotoliul de rector este un premiu pe care-l primesc doar cadriştii de soi ai partidului şi lucrurile nu trebuie scăpate de sub control. Ministrul educaţiei i-a lăsat pe protestatari să fiarbă în suc propriu pentru ca, mai apoi, să le spună că nu poate face nimic. „Guvernul e criticat că a dat prea multe ordonanţe de urgenţă”, le-a transmis el. Însă studenţii nu înţeleg, pe bună dreptate, cum s-a putut ca în cazul doctoratului plagiat al premierului guvernul să dea peste noapte o ordonanţă, dar nu şi în cazul studenţilor.
De fapt, renunţarea treptată la alegerea directă a factorilor de decizie este o problemă care, încet, dar sigur, sugrumă democraţia în România. Legile, sistemul de organizare, prejudecăţile şi chiar propaganda sistematică au compromis ori au scurtcircuitat alegerile de orice tip. Mare parte din putere este controlată de indivizi numiţi pe baza algoritmului politic al momentului în fruntea unor instituţii-cheie. Nu de competenţi ce sunt îi muţi pe şefii de la Regia Sării la Casa de Sănătate şi din fruntea celui mai ineficient birou al Direcţiei Anticorupţie la şefia DIICOT, nu pentru că sunt nişte cărturari străluciţi resuscitezi diverşi dinozauri la pensie, aducându-i la Institutul Cultural Român şi măgulind astfel aşteptările complicilor politici.
Rectorii, şi ei numiţi în special pe criterii de competenţă politică, sunt doar o parte infimă a procesului de redistribuire a votului conform algoritmului politic. Într-un exerciţiu retoric de acum câtva timp preşedinte le transmitea sindicaliştilor dintr-o importantă federaţie din învăţământ că educaţia este fundamentală, „o prioritate naţională”, „cea mai importantă resursă de care dispunem” şi că problemele din sistem presupun reconstrucţia lui. Cam la atât s-a limitat fostul inspector din educaţie ajuns la Cotroceni. Nicio întâlnire cu liderii politici nu a reflectat această preocupare, nu există nicio agendă a reconstrucţiei, nu s-a semnat niciun document pentru respectarea alocării banilor presupuşi de lege. E semn că tonul îngrijorat al mesajului nu era decât o figură de stil, o întorsătură politicoasă de condei care să le gâdile plăcut auzul sindicaliştilor, mai ales că aceştia sunt fraţi de cruce cu tot establishmentul din educaţie, chiar şi cu ministrul (de cele mai multe ori rector, director sau lider sindical). Sau poate că voia doar să-i facă să uite gafa din campania electorală când la observaţia că mulţi profesori nu o duc nici pe departe la fel de bine ca el, a răspuns scurt şi tăios ca un şrapnel: „Ghinion.” Nu întâmplător federaţia căreia i-a trimis aceste gânduri de bine este chiar cea care i-a criticat cel mai vehement „cinismul”. E semnificativ că aceşti sindicalişti au inventat protestul pe dansul pinguinului, semn că reconstrucţia educaţiei mai trebuie să aştepte până se încheie balul. Ca şi cea a sistemului politic şi electoral, considerate şi ele priorităţi cândva de actualul preşedinte.
Una dintre măsurile votate la grămadă în pachetul de legi electorale este cea referitoare la alegerea din primul tur a primarilor, aşadar nu din două tururi, ca până acum. Principalii beneficiari ai acestei noi prevederi sunt aparatcikii din PSD şi tovarăşii de drum din UNPR cu care au decis deja să schimbe inelele pentru alegerile următoare. Iubire mare! Adunătura de burghezi roşii păstorită de Victor Ponta şi Gabriel Oprea a reuşit să obţină un cadou de nesperat. Primarii PSD şi UNPR sunt deja în standuri, pregătiţi să câştige sufletele electoratului la următoarea rectificare bugetară care va arunca jackpotul pe masa verde a jocurilor politice. O ploaie de aur, că au de unde: Banca Naţională a anunţat că e posibil ca inflaţia să fie zero datorită reducerii taxei pe valoare adăugată la alimente şi băuturi.
Aşa se explică de ce, în ciuda nenumăratelor scandaluri amoroase şi de corupţie care pun culori putrede în obrajii guvernului şi ai partidelor la putere, Victor Ponta priveşte către viitor zâmbind. El ştie că oamenii lui au ocupat Parlamentul şi administraţia locală mai eficient decât au ocupat studenţii Universitatea. Chiar dacă lidera PNL, Alina Gorghiu, este foarte vocală spunând că liberalii nu au renunţat la preluarea puterii, distribuţia voturilor din Parlament doveşte fără doar şi poate contribuţia foştilor parteneri ai lui Victor Ponta din USL la eternizarea progeniturilor lui Ion Iliescu la putere.
Nu e de mirare că zece senatori PSD plus unul de la minorităţi au depus o propunere de modificare a codurilor penale care îngreunează deopotrivă obţinerea denunţurilor, arestarea şi reţinerea, scurtând termenele de prescriere. Pe toată grămada sclipeşte cireaşa supremă: definirea unei noi infracţiuni – abuzul de putere judiciară. Despre malpraxisul judiciar se tot vorbeşte, mai mult ca să se amâne vreo decizie în această direcţie, însă noua producţiune PSD induce o relativizare care ţine nu de rejudecarea proceselor la CEDO, ci de impresia şi părerile învinuiţilor de partid şi de stat. S-ar putea ca parlamentarii-penali să aibă un noroc mai mare ca studenţii trataţi cu dispreţ de nenumăraţii politicieni care şi-au luat diplomele de pe internet. Pluteşte un vânt de libertate prin Parlament şi e posibil ca modificările să fie votate curând, liderii politici bifând astfel parodierea altei urgenţe de pe lista lui Klaus Iohannis.
La sfârşitul lunii trecute, preşedintele discutase nu doar despre urgentarea reformei electorale, ci şi despre simplificarea căilor prin care parlamentarii bănuiţi de corupţie pot fi cercetaţi de justiţie. La finalul negocierilor, Valeriu Zgonea, şeful Camerei Deputaţilor şi piesă-cheie în controlul (sau haosul) birocratic al procedurilor parlamentare, spunea că PSD este vârf de lance în această luptă şi că au adoptat proceduri care să uşureze anchetarea şi eventuala arestare a parlamentarilor corupţi. E adevărat. Doar că între timp fostul copil de casă al lui Ion Iliescu, Şerban Nicolae, a propus un proiect de lege care a fost adoptat tacit zilele acestea de Senat. Este vorba despre o modificare a Codului de procedură penală prin care se interzice încătuşarea persoanelor care nu sunt acuzate de acte de violenţă chiar dacă, în comparaţie cu mulţi interlopi periculoşi, unii parlamentari au dovedit că sunt mult mai periculoşi aşa, fără violenţă, cu zâmbetul pe chip. Şerban Nicolae recidivează, dovedind că vechiul spirit bolşevic nu moare, ci se transformă: acum un an voia să-i încătuşeze pe jurnaliştii care dezvăluiau informaţii din cauzele penale în cercetare. E drept că presa a făcut exces de documente scurse pe uşa din spate a procuraturii sau a poliţiei. Mulţi s-au folosit de aceste informaţii confidenţiale în războaiele totale din campania electorală de anul trecut şi există suspiciunea c-o vor mai face, întrucât, după cum spune raportul Active Watch publicat recent, există dovezi clare ale legăturilor specifice uneori crimei organizate „dintre mass-media, mediul politic şi cel de afaceri”. Ca şi în problema reformei electorale, măsurile care ar fi urmat să uşureze anchetarea politicienilor bănuiţi de corupţie sunt tot mai sufocate de birocraţie, proceduri şi interpretări, dovedind odată în plus „măreţia dreptului” şi faptul că doar cine este mai presus de lege poate decide că există şi infracţiunea excesului de justiţie.
Discursurile şi promisiunile electorale făcute de Klaus Iohannis încep să-şi piardă prospeţimea şi să se transforme într-un accesoriu butaforic la carul triumfal cu care actuala majoritate se îndreaptă spre noi victorii. Fractura dintre obiectivele asumate şi materializarea lor în practică, reacţiile întârziate sau absente la încălcarea acordurilor negociate, energia veştedă a declaraţiilor, multe dintre ele distorsionate de lipsa unor vectori politici clari, golesc de conţinut întâlnirile de la Cotroceni. A nu fi Traian Băsescu nu însemnă să dispari cu totul din spaţiul public. Înseamnă să nu-l ocupi cu totul. Preşedintele are şi arme pe care le poate folosi onorabil pe scena publică, nu e necesar să recurgă la combinaţii, negocieri, piedici şi cuţite lungi ca predecesorul pentru care culisele politicii deveniseră mai importante ca scena folosită doar ca altar sau eşafod. N-avea nicio crampă să facă din votul popular un moft care putea fi distorsionat prin tot soiul de „soluţii imorale”, dacă aşa-i dictau instinctele de prădător politic. Asta încearcă şi prin vociferările de azi: să-şi continue mandatul la Cotroceni, dând tăcerii discretului său succesor consistenţa propriilor interese.
Klaus Iohannis pare să nu ştie că preşedintele e ceva mai mult decât un primar de provincie, fie ea şi paradisiacă. Poate adresa mesaje Parlamentului, poate să fie mai prezent în spaţiul public, nu doar dând autografe ca primarul. Poate lua decizii cu uşile deschise, să vadă toată lumea ce face. Poate consulta electoratul prin referendum şi poate prezida şedinţele de guvern pe agenda cărora sunt în discuţie decizii dubioase. Se poate solidariza şi desolidariza. Poate petrece o oră alături de studenţii care-şi cer drepturile. Dacă vrea, poate deschide balconul Universităţii.
