”Să începem, așadar, cu Donald Trump. După săptămâni în care a minimalizat riscurile, președintele Statelor Unite a dat vina ba pe China, ba pe Uniunea Europeană, ba a susținut că e o farsă a Partidului Democrat și a mass-mediei.
În alte vremuri, lumea ar fi căutat leadership-ul Statelor Unite. Trump însă nu mai este nici măcar un lider național unificator, cu atât mai puțin un om de stat global. „America First”, înseamnă , mai întâi de toate, a arăta lumii degetul din mijloc.
De partea cealaltă a Atlanticului, colegul de suflet al lui Trump, Boris Johnson, un showman talentat, a reacționat lent, pe măsură ce virusul a măturat în Europa și, fără a respecta Brexit-ul , nu a oprit coronavirusul la controlul pașapoartelor din Dover.
Johnson, care crede că misiunea lui definitorie va fi „a-și duce la bun sfârșit Brexitul”, se comportă ca un lider de război de tipul lui Churchill. Însă nici așa nu-și poate suprima clovnul său interior.
Peste Canal, lucrurile arată până acum mai bine. Președintele Macron se menține în linia unor De Gaulle sau Napoleon, radiază autoritate și solemnitate.
Peste Rin, Angela Merkel intră într-un rol pentru care pare să fi fost concepută. Stilul de conducere al ”mamei națiunii” contrastează cu tonul marțial de la Paris și Londra și cu excesul de auto-felicitări de la Washington.
Decența ei fundamentală și procesul de luare a deciziilor bazat pe dovezi au restabilit-o pe bună dreptate în poziția de lider sigur al Europei. .
Cea mai neașteptată vedetă a crizei este totuși Giuseppe Conte, un profesor de drept, fără afiliere de partid, scos din obscuritate pentru a ține împreună o coaliție fragilă a partidelor populiste anti-sistem și și care conduce acum un guvern de centru-stânga, mai ortodox.
Gestionarea calmă a crizei a contrazis dictonul lui Mussolini conform căruia guvernarea italienilor nu este doar dificilă, ci și inutilă”, scrie Politico.
