Mulțimea protestatară trebuie să intimideze Puterea, susține filosoful Andrei Pleșu într-un articol publicat în Dilema veche.
Cred că o țară ca România nu are nevoie de fragmentarea țanțoșă a Opoziției în mici formațiuni de paradă. Să nu mi se spună că diversitatea ideologică a partidelor noastre este atît de complexă, de solid construită, de impunătoare, încît orice agregare strategică ar fi nerealistă. Marea Britanie, Statele Unite și multe alte state civilizate se descurcă binișor cu două mari blocuri de confruntare politică. Noi nu! Mici interese de mici partide prevalează asupra interesului național, chiar dacă sînt ambalate într-o retorică vehement patriotică. Mai bine cu (în medie) 5-10 procente la alegeri decît cu o voce puternică, în stare să amendeze ferm abuzurile partidului de guvernămînt. Noi ne concentrăm pe mica hîrjoană dintre USR, PNL, PMP, MRÎ etc. Mai e și o urmă tristă a fostului PNȚCD (care vede suprarealiste compatibilități între Maniu, Coposu și Dragnea), mai e și Pro România lui Ponta, mă rog, fojgăie scena publică de „programe“, lideri veleitari și traseiști vioi. Partide și-au făcut, de-a lungul vremii, și personaje cu afilieri neclare, ba gravitînd în jurul PSD-ului, ba defilînd „autonom“, echidistant, între Putere și Opoziție. A inventa un partid pare să fie, uneori, un hobby oarecare, o pompoasă chermeză de gașcă. Din păcate însă, o alianță masivă, fără fasoane de „originalitate“ și de „leadership“ providențial, fără spirit de concurență pionieresc, nu pare să intre în discuție!, mai scrie Andrei Pleșu.
Ar trebui să cădem de acord, fie și în ceasul al doisprezecelea, că opoziția adevărată și eficientă nu se poate consuma la nivel de gesticulație. Sigur că o demonstrație de stradă poate include momente de ironie acidă sau de umor, sigur că pancarta acuzatoare sau hîtră, ca și lozinca incriminantă fac parte din arsenalul firesc al protestului. Dar asumîndu-le, trebuie să știm că ele nu pot produce rezultate ample, că principala lor contribuție nu e subminarea viguroasă a guvernului, ci doar inducerea unei atmosfere pregătitoare. Evident, studentul din Piața Tiananmen, care stă singur dinainte unei alinieri de tancuri, ține de o altă categorie de gesturi. Acolo avem de a face cu un risc dramatic, cu un simbol, cu un mesaj mediatic universal. N-aș zice că o mînă de tineri care afișează sloganuri (legitime) în Parlament sau o doamnă parlamentar care zgîndăre, cu telefonul mobil, nesimțirea unui „coleg“ pesedist sînt manifestări de aceeași anvergură. E nevoie de mai multă imaginație ofensivă, de reacție politică sobră și riguroasă, de rezistență pragmatică, dublată de construcție strategică inteligent elaborată. Mulțimea protestatară trebuie să intimideze Puterea, nu doar să „o ia la mișto“ sau să suduie. Repet: fenta satirică, șarja non-violentă sînt binevenite. Cu condiția să însoțească programul politic al opozanților, nu să-l substituie, susține Pleșu.
