de Silvia Uscov, avocat
În cartea sa, „Răzbunarea geografiei. Ce ne spune harta despre conflictele viitoare și lupta împotriva destinului”, Robert D. Kaplan remarcă următoarele:
1. geografia, atât prin poziția unui stat în vecinătatea altor state, cât și prin climă sau relief, influențează economia, conflictele, politica externă, viitorul unui stat
2. o graniță făcută de mâna omului este mai vulnerabilă prin comparație cu zonele firești de frontieră
3. gradul de coeziune al populației unui anumit stat este unul dintre factorii care determină regimul de guvernare într-un stat ce se luptă pentru unitatea sa; căderea Zidului Berlinului i-a făcut pe oameni să se gândească la faptul că democrația poate cuceri Africa și Orientul Mijlociu, iar globalizarea este direcția morală în care se îndrepta istoria și baza unui sistem de securitate internațională, iar nu un simplu stadiu al dezvoltării economice și culturale
4. îl amintește pe Hans J. Morgenthau care a scris în 1948 „Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace”: „nevoia de a canaliza emoțiile populare nu poate să nu prejudicieze raționalitatea politicii externe în sine.” Democrația și moralitatea pur și simplu nu sunt sinonime. „Toate națiunile sunt ispitite – și puține dintre ele s-au arătat doritoare să reziste ispitei prea mult timp – să-și îmbrace propriile aspirații și acțiuni în costumul finalităților morale ale universului. Una este a ști că națiunile se supun legii morale și cu totul altceva este a pretinde că știi cu certitudine ce e bun și ce e rău în relațiile dintre națiuni.”
5. „Și totuși, la fel ca după cele două războaie mondiale, victoria noastră în Războiul Rece avea să genereze mai puțină democrație și mai puțină pace globală decât orice luptă obișnuită pentru supraviețuire, în care doar măștile răului sunt altele.”
6. regimurile comuniste din Europa au fost diferite, pentru națiunile din sud-estul Europei s-a manifestat ca niște versiuni ale despotismului oriental, în timp ce națiunile fostei Europe habsburgice catolice au avut de-a face cu ceva mult mai puțin perfid, un amestec de populism socialist radical.
7. „…va supraviețui Europa Centrală, ca ideal de toleranță și înaltă civilizație, măcelului prilejuit de viitoarele mari lupte pentru putere? Pentru că asemenea lupte vor mai fi în inima Europei, Cultura vibrantă a Europei Centrale de la sfârșitul secolului al XIX-lea, care părea atât de ispititoare din perspectiva sfârșitului de secol XX, nu era decât consecința unei realități specific imperiale și geopolitice, deloc sentimentale, numite Austria habsburgică. Liberalismul se sprijină, în ultimă instanță, pe putere – o putere benignă, eventual, dar o putere, oricum ai descrie-o.”
8. politicienii înțelepți sunt cei care înțeleg că arta conducerii statelor înseamnă „mersul cât mai aproape cu putință de marginea prăpastiei, fără a face vreodată pasul peste acea margine”. De asemenea, tot amintindu-l pe Morgenthau, acesta afirma că individul poate spune „să se facă dreptate, chiar de-ar fi să piară lumea”, pe când statul nu are dreptul să spună așa ceva în numele oamenilor aflați în grija lui.
9. „Natura umană – panteonul fricii, al interesului de sine și al onoarei, în viziunea lui Tucidide – determină o lume de interminabile conflicte și coerciții. De vreme ce realiștii ca Morgenthau se așteaptă la conflicte și înțeleg că acestea sunt de neevitat, ei sunt mai puțin susceptibili decât idealiștii să reacționeze exagerat în caz de conflict. Ei înțeleg că tendința dominației reprezintă un element firesc în tot ce înseamnă interacțiune umană – mai ales în interacțiunea dintre state. Morgenthau îl citează pe John Randolph din Roanoke, care spunea că numai puterea poate stăvili puterea. În consecință, realiștii nu cred că instituțiile internaționale în sine sunt esențiale pentru pace, căci asemenea instituții nu sunt decât o reflecție a echilibrului de putere dintre statele membre luate individual, ceea ce, în ultimă instanță, determină orice chestiuni legate de pace și război. Și totuși, sistemul echilibrului de putere este el însuși instabil prin definiție, (…) de vreme ce orice națiune, îngrijorată de eventualitatea de a calcula greșit echilibrul de putere, se simte obligată să compenseze asemenea erori de percepție tinzând în mod constant spre o superioritate a puterii. (….) numai existența unei conștiințe morale universale, care vede în război o catastrofă naturală, nu o extensie firească a politicii externe, este cea care limitează izbucnirea unui război.”
10. Eșecul dreptului internațional în cazul în care o mare putere este implicată într-un conflict poate fi explicat așa: „în timp ce politica noastră internă e definită de legi, pentru că un guvern legitim impune monopol asupra folosirii forței, lumea în ansamblu se află și acum într-o stare naturală, în care nu există un Leviatan hobbesian, care să-i pedepsească pe cei nedrepți.”
Concluzia mea este că dreptul internațional public este, până la urmă, dreptul marilor puteri mondiale și că, probabil, cel asupra căruia ar trebui să ne concentrăm atenția este mai degrabă dreptul internațional umanitar (drepturile prizonierilor de război, protecția civililor etc.). Pentru că la ce îți mai este de folos să câștigi dacă nu mai ai asupra cui să îți exerciți puterea?
