COMENTARIU DE BOGDAN TIBERIU IACOB (PRELUARE INPOLITICS):
Klaus Iohannis e pe cai mari: azi le-a trîntit drapelul în nas secuilor, chiar la ei acasă, iar zilele trecute a rupt gura tîrgului etalînd un look de top model, care i-a smuls un emoticon admirativ pînă și Primei Doamne, pe Facebook. ”Habemus președinte”, decretează un admirator exaltat pe rețelele sociale, cît despre presa tradițional de casă, e în pragul leșinului de admirație. Ai zice că România s-a pricopsit cu vreun Delano Roosevelt, Churchill ori vreun Kohl care va împinge țara pe cele mai înalte culmi. Din păcate, analizînd prestația lui Iohannis concluziile sunt amare: realizări zero pe toate palierele serioase.
Ne place, nu ne place, România se zbate în mediocritate și are nevoie urgentă de măsuri forte.
Nu o spunem noi, a spus-o candidatul prezidențial Iohannis în 2014, cînd ne explica faptul că ”România trebuie să-și ocupe locul meritat în istorie și să-și depășească temporara mediocritate în care a fost adusă de leadershipul politic”.
Au trecut de atunci doi ani și jumătate de mandat, iar bilanțul lui Iohannis e vorbe-vorbe-vorbe!
”O instituție prezidențială nonconflictuală nu înseamnă nicidecum o instituție slabă sau neimplicată, iar absența spectacolului steril nu înseamnă, la rândul său, lipsa de intervenție a președintelui. Dimpotrivă, cred că președintele trebuie să fie ferm, să intervină atunci când sesizează derapaje politice, atunci când acțiunile decidenților politici nu sunt în acord cu angajamentele luate, cu promisiunile făcute și, mai ales, când nu servesc în mod real interesul public. Și, cel mai important, președintele trebuie să intervină ferm ori de câte ori interesul cetățeanului este încălcat, indiferent de costurile electorale ori politice ale deciziilor sale.” susținea Iohannis în programul său prezidențial, în 2014.
Și mai spunea un lucru mare:
”În absența unui acord pe direcțiile mari de parcurs, fiecare schimbare de guvern și, mai mult, fiecare schimbare de ministru a însemnat o schimbare de abordare, de legislație și de practici. Mai degrabă putem vorbi de un veritabil „mit al meșterului Manole”, în care noua putere, noul ministru, noul director au schimbat atât oamenii din funcții, cât și obiectivele la fiecare ciclu electoral”.
Am văzut versiunea ”practică” a acestor teorii: în scurta perioadă scursă de atunci România a avut patru premieri – record absolut – iar acțiunile concrete ale președintelui față de deteriorarea tot mai gravă a actului politico-guvernamental au fost aproape nule, cu excepția, poate, a manevrelor oculte care au dus la debarcarea cabinetului Ponta, cu binecuvîntarea celui care își dorea cu ardoare ”guvernul meu”.
Afară de asta, n-a văzut, n-a auzit.
În timpul recentei crize provocate de PSD prin demiterea propriului guvern, la doar 6 luni de la instalare, președintele a tăcut mîlc și a încercat, chiar, să minimalizeze din răsputeri situația.
Intervențiile de care vorbea în 2014?
Nici pomeneală.
După ce a creionat de bună voie un portret de premier ideal, l-a desemnat dintr-o suflare pe Tudose, figura exact opusă.
În rest, șeful statului se mulțumește să arunce în cele mai grele momente celebrele-i formulări ”urmăresc cu atenție și îngrijorare”, fără nimic concret.
Cîte o înțepătură la adresa guvernanților, cîte un mic apropo strecurat prin discursuri plate și cam atît.
Maxim de ”rebeliune”: refuzul de a argumenta respingerea Sevilei Shaiddeh ca premier.
Perioade lungi de timp, Klaus Iohannis dispare, efectiv, din spațiul public, noroc că îl mai semnalează Facebookul pe la munte ori prin insule exotice.
În paranteză fie spus, nu am ști nici dacă președintele nu a divorțat cumva dacă nu ar fi emoticoanele soției sub pozele prezidențiale, ori cîte o vizită de protocol pe afară. Asta pentru că, după mega-agitația cu rolul Primei Doamne, din 2015, am trecut la extrema cealaltă, adică nevasta prezidențială total dispărută.
Ne amintim cu toți marele pariu prezidențial, ”Proiectul de țară”, cel care trebuia să traseze direcțiile de acțiune și dezvoltare a României, pe baza unui document programatic la care să achieseze întreaga clasă politică.
Ne amintim, dar cu greu.
Pentru că nu se mai aude nimic de el, deși avem și ditamai comisia prezidențială constituită special încă de anul trecut. Se face curînd anul de la formare și nu avem habar dacă oamenii ăia au apucat să se vadă vreodată.
Președintele ne-a obișnuit să nu reacționeze nici cînd clasa politică dă semnale de alarmă. Un lider marcant al partidului său de suflet lansează informația alarmantă că mai sunt bani de pensii și salarii doar pînă în toamnă, iar Iohannis nu are nici cea mai mică reacție.
Are încredere oarbă în dezmințirile guvernului PSD?
Păi chiar el spunea, zilele trecute, că România a ajuns să se împrumute miliardul de euro pe lună, iar încasările la buget sunt prăbușite.
Ar fi motive să ia în serios spusele Ralucăi Turcan, măcar pînă se dumirește dacă au sau nu bază.
Nici pomeneală!
Alte chestiuni sunt de-a dreptul hilare: ”Capitalul natural este puternic afectat de poluare, uneori de indiferență, alteori de defrișări masive și necontrolate și, destul de des, de exploatare abuzivă” avertiza Iohannis în 2014.
Perioada scursă de atunci a fost marcată exact de scandaluri legate de defrișări masive de păduri, de către companii suspect de apropiate Cotrocenilor.
Ce ne mai promitea candidatul Iohannis?
”În contextul politicii externe, dar și în cel mai larg al afacerilor europene, consider că reprezentarea noastră la nivel UE trebuie să se realizeze pe baza unui mandat reprezentând interesul național, adoptat prin consens între președinte, principalul actor constituțional al politicii externe, guvern, opoziția politică și societatea civilă. Voi fi factorul principal de coagulare, inițiativă și de construire a unui dialog permanent care să ne permită o reprezentare demnă și eficientă a intereselor noastre”.
Pînă la ”coagularea dialogului permanent”, am aflat că șefii parlamentului nu sunt primiți la recepția de Ziua Națională.
”Ca Preşedinte al României, susţin că politica în domeniul securităţii naţionale, în toate componentele ei, trebuie să facă obiectul unui dialog şi consens al societăţii româneşti”.
Nu doar că asemenea dialoguri nu au existat, dar românii au aflat recent, cu stupoare, că președintele a angajat țara, pe șest, în achiziții militare de 4 miliarde de dolari, de la americani.
O sumă care bate investițiile Ford și Renault din România post-decembristă la un loc.
Unde au fost dezbaterile, unde a fost transparența?
”Doresc să asigur în continuare instituţiilor de securitate naţională, inclusiv celor de intelligence, toate instrumentele necesare atingerii scopurilor strategice”.
Ce de comentat? Faptul că România nu are, de aproape un an, director al SIE, într-un context extrem de agitat geo-politic?
Altă mare promisiune:
”Susținerea elaborării unui Plan de Dezvoltare Durabilă pentru următorii 10 ani, care să cuprindă atât obiectivele acoperite prin fonduri europene prin Acordul de Parteneriat, cât și pe cele care urmează a fi acoperite din bugetul de stat. Voi invita actorii implicați (cu precădere partidele politice) să-și asume acest Plan – un veritabil contract cu și pentru societate, pentru a nu se mai face cheltuieli în afara obiectivelor sale, adică în scopuri electorale sau clientelare”.
Știe cineva ceva despre acest subiect pompos, doi ani și jumătate mai tîrziu?
Deocamdată, știm sigur doar că s-a făcut și realizat un plan durabil de recondiționare a reședinței prezidențiale, plus alte investiții cotroceniste similare. Restul mai așteaptă.
”În calitate de Președinte al României, voi încerca să conving Guvernul că nu politica bugetară trebuie să conducă politica fiscală, că nu trebuie să introducem impozite după cât dorește să cheltuiască ministerul Bugetului, ca să descoperim, ulterior, că nici nu poate să o facă”.
Frumoasă promisiune.
De săptămîni și luni bune, guvernările PSD au zăpăcit complet mediul economico-social prin anunțarea a tot felul de taxe și impozite doar spre a le retrage ulterior.
În locul unor reacții ferme, Iohannis se rezumă la îndemnuri de operetă, precum cel de azi, din Secuime: ”Aș recomanda PSD, cu foarte multă căldură, să meargă acasă, să judece un pic propriul program”.
Ca să nu o mai lungim, practic, nimic din programul candidatului prezidențial din 2014 nu se regăsește la această oră transpus în practică, și ne referim strict la ceea ce ține de posibilitățile unui președinte, nu și la eșecurile guvernelor pesediste ori tehnocrate.
Marile proiecte prezidențiale de țară se prăfuiesc prin rafturile Cotrocenilor, guvernul are mînă liberă la derivă economică, dialogul cu societatea civilă e nul, clasa politică e aplatizată – aproape nu avem opoziție -, presa e cvasi-lichidată.
Avem, însă, un președinte care a slăbit cîteva kilograme, arată bestial în blugi albi și ochelari Top-gun și le agită, curajos, secuilor tricolorul sub nas.
Și culmea, provoacă o vie admirație concetățenilor, pe rețelele sociale.
Dovada că am ajuns să ne mulțumim cu foarte puțin, să avem așteptări extrem de mărunte de la șeful statului.
Ceea ce pare a suna chiar mai rău decît inactivitatea lui Klaus Iohannis.
- Advertisement -
