Președintele Nicușor Dan a avut azi o surprinzătoare ieșire la rampă, la Întîlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși de la Catedrala Neamului, o știre despre care ieri am avut impresia pentru o clipă că e fake news. Nu a fost. Iar în casa Preafericitului Patriarh Daniel, președintele a ținut un discurs care merită mai multă atenție decît ar putea părea la prima vedere, pentru că marchează un avans spectaculos într-o direcție pe care pînă acum s-au mișcat Călin Georgescu, AUR și alți suveraniști aflați pe val.

”Naționalism sănătos”? Nu e genul de exprimare pe care te aștepți s-o auzi de la fondatorul partidului ultra-progresist USR. Care azi a stat în Catedrala Neamului – cea atît de criticată pe vremuri de fanii USR, cu observația că ”Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici ” – și le-a cerut ierarhilor Bisericii Ortodoxe să iasă mai des în spațiul public cu mesaje despre valorile morale – și să promoveze, cum a spus chiar el, un „naționalism sănătos”.
Dacă pare o schimbare importantă de registru, e pentru că fix asta și este. Întrebarea grea e de ce a simțit președintele nevoia s-o spună tocmai acum și încă într-un asemenea cadru?

Ce a spus, mai exact președintele

Discursul de la Întîlnirea Tinerilor Ortodocși n-a fost o predică religioasă, nici nu avea cum. Președintele a fost sincer în privința asta: „Bineînțeles că acesta este o întîlnire cu precădere spirituală. Pe mine mă preocupă mai mult societatea”. Practic a spus: sunt aici pentru chestiuni spirituale, dar hai să atingem subtil și politica.
I-a invitat pe ierarhi să iasă din muțenie și să „mărturisească public” valorile în care cred, pentru că locul acelei mărturisiri e ocupat, spune el, de „farisei” cu o aderență îngrijorătoare în societate. Apoi a trecut la naționalism, unde a fost și mai explicit: „trebuie să fim mîndri” de cei care au construit țara, iar spațiul public e dominat, pe de o parte, de „defetiști care spun că nu o să putem să facem niciodată nimic în țara asta” și, pe de alta, de „demagogi care se bat cu pumnul în piept”. Vocea celor decenți, spune el, „nu se aude și trebuie să se audă”.

E, în esență, un apel către Biserică să intre în joc pe un teren pe care, pînă acum, Dan nu prea s-a aventurat, dar o face acum și ar avea mare nevoie de ajutor.

De ce tocmai Biserica, și de ce tocmai acum

Ca să înțelegem calculul, trebuie să privim la ce se întîmplă în jur. În politica internă și externă. Curentul naționalist-suveranist crește constant în sondaje în toată Europa. Naționalismul nu mai e un subiect de nișă, e tot mai clar, principalul limbaj în care se face politică în momentul acesta.

Aici intervine mutarea lui Dan, și e una destul de inteligentă, am spune, chiar dacă riscantă. Dacă naționalismul devine limbajul dominant, cine controlează definiția lui? Pînă acum, cuvîntul a fost aproape monopolizat de Călin Georgescu, de AUR și de vocile mai dure din spectrul politic – varianta lor de naționalism vine la pachet cu suveranism dur, anti-occidentalism și, uneori, ostilitate deschisă față de instituțiile euro-atlantice. Dan pare să încerce altceva: să smulgă cuvîntul din mîna lor și să-l redefinească drept ceva „sănătos”, compatibil cu decența publică și, implicit, cu propriul lui profil pro-occidental.

Iar Biserica pare instrumentul logic pentru asta. E, an de an, instituția cu cea mai mare încredere publică din România, cu mult peste Parlament, partide sau chiar președinție. Dacă Dan vrea să construiască o variantă de patriotism care să nu semene cu cea a AUR, are nevoie de o voce cu autoritate morală reală – și nu prea există alta la îndemînă.

Cine sînt, de fapt, „fariseii” și „demagogii”

Președintele n-a numit ca atare pe nimeni direct, dar contextul face treaba în locul lui. „Fariseii” care ocupă locul mărturisirii publice a valorilor sînt greu de citit altfel decît ca o trimitere la figuri politice sau publice care folosesc limbajul religios și moral fără să-l creadă cu adevărat – retorică fără substanță, purtată ca pe o mască. „Demagogii care se bat cu pumnul în piept” pentru trecutul țării sună, la fel de greu de ratat, ca o descriere a exact tipului de discurs naționalist populist care domină ultima vreme scena politică.

”Și tocmai pentru că în spațiul public nu există suficientă această mărturisire și aprecierea noastre față de trecutul acestei țări și a unui naționalism sănătos, vedem că spațiul public este dominat, pe de o parte, de defetiști care spun că nu o să putem să facem niciodată nimic în țara asta și, în partea cealaltă, de demagogi care se bat cu pumnul în piept și se cațără ei pe niște elemente esențiale ale trecutului, și exact vocea celor care, cu decență, cred și muncesc pentru România din păcate nu se aude și trebuie să se audă” spune el.

Mesajul dublu funcționează ca un clește cu două fălci: pe de o parte, critică extremele naționaliste care exploatează trecutul fără conținut real, pe de alta, critică defetismul taberei opuse, cea care respinge orice formă de mîndrie națională ca fiind, automat, suspectă. Dan încearcă să se poziționeze exact la mijloc – pro-național, dar decent; mîndru de istorie, dar fără retorică extremistă. Nu e chiar cea mai proastă mișcare.

Calculul din spatele calculului

Nu e greu de văzut de ce președintele are nevoie de asta acum. Un guvern blocat de peste trei luni, un corp politic care poate paraliza orice alternativă, și un curent naționalist care crește indiferent dacă lui îi convine sau nu – toate astea îl lasă pe Dan cu foarte puține instrumente instituționale la îndemînă. Ce-i rămîne, în schimb, e vocea publică și autoritatea morală a funcției.

Cerîndu-i Bisericii să vorbească mai des despre naționalism „sănătos”, Dan nu face doar un gest simbolic de la o ceremonie religioasă, ci face pur și simplu un apel major către capii BOR, într-un moment în care propria lui voce, blocată de un Parlament ostil, nu ajunge foarte departe. E o mutare, pe fond, de mare anvergură: dacă nu poate cîștiga bătălia din Parlament, încearcă măcar să nu piardă bătălia pentru orientarea electorală care va defini urmatorii ani de politică românească.

P.S. Pînă contabilizăm roadele ieșirii prezidențiale, să amintim, în treacăt și cu maliție, că nu mai e mult și se face anul de cînd osemintele ultimului domnitor al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, repatriate cu tamtam inclusiv cu implicarea președinției, zac neîngropate pentru că autoritățile nu se pun de acord. (Bogdan Tiberiu Iacob, preluare Inpolitics)