„Natura umană are nevoie de poveste, de cultură, de artă, are nevoie de emoție. În absența acestor lucruri, omul se dezumanizează, se animalizează, e foarte simplu”, atrage atenția scenaristul și regizorul Nae Caranfil la RFI.
A comentat proiectul de ordonanță a austerității care lovește în cultură și a folosit celebra replică din „Filantropica”. Ce poveste ar trebui spună cultura în România pentru a primi și finanțarea necesară?
„Dacă facem aluzie la replica din «Filantropica». Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomana. Nu cred că mâna întinsă care spune o poveste va primi vreo pomană de la stat. Altele sunt criteriile cu care se operează, iar căile statului sunt de nepătruns. Ale lui Dumnezeu le mai știi, dar ale statului sunt misterioase rău. Totdeauna am mers pe intuiție, nu mi-am calculat loviturile, nu am încercat să-mi aranjez ploile. Când a mers, a mers, când nu, nu. Asta e tot”, spune regizorul Nae Caranfil.
Vorbim de un proiect de ordonanță a austerității care lovește în cultură, spun mulți. De la bibliotecari până la directori de teatru. Are nevoie poporul român de cultură?
Nu vorbesc de poporul român, pentru că mă enervează când românizăm orice discurs. Vorbesc de om în general. Natura umană are nevoie de poveste, de cultură, de artă, are nevoie de emoție. În absența acestor lucruri, omul se dezumanizează, se animalizează, e foarte simplu.
Avem super-eroii Marvel. Dacă ar trebui să faceți un film și să alegeți un erou din topica tradițională, despre ce ați face?
Nu știu eroii Marvel, nu i-am frecventat niciodată. Pur și simplu, nu am avut contact cu ei. Nu știu dacă i-am evitat, dar nu aș putea să aleg din galeria respectivă niciun erou. În general, eu lucrez cu categorii de anti-eroi, așa că eroismul îmi este o categorie oarecum depărtată.
Care sunt anti-eroii timpurilor noastre?
Loserii, presupun, dar aici e o gamă mult mai largă decât gama eroică. Poți să alegi dintre mult mai multe tipologii, așa că e greu de făcut o listă. Ar fi aproape inepuizabilă de tipuri, tipuri de anti-eroi.
Ați spus într-un interviu că oamenii merg acum la cinema așa, după ce fac cumpărăturile la mall, alegând la întâmplare după ora de difuzare? Ce am pierdut din acel ritual?
Se pierd multe lucruri. Se pierde dimensiunea mitică a cinematografului, adică faptul că intri într-o lume de vis, într-o lume de basm, într-o lume în care lași toată realitatea ta deoparte și plonjezi în ceva care este mai tare decât viața ta cotidiană. Faptul că într-un mall intri însoțit de nachos și popcorn, care devin principala activitate, iar filmul este anexă. Practic lipsește filmul de această dimensiune de evadare din cotidian. În același timp, nu mai există noțiunea de eveniment care însoțea orice deplasare la cinema, chiar dacă pe vremea mea, mi-e și frică de sintagma asta, dar pe vremea mea se mergea la cinema de 4-5 ori pe săptămână, totuși te duceai într-un loc unde se întâmpla ceva special.
Dimensiunea de solidaritate a publicului care se aduna și împreună simțeam stingerea luminii în sală ca debutul unei experiențe de natură a ne schimba viața într-un fel cât de mic, dar a respira viața. Acum, filmul se consumă, nu se mai trăiește. Fiind un consum fast-food, consumi orice, accesul la premiere este atât de puțin căutat. Nu trebuie să te bați să ajungi la un film. Noi așteptam cu lunile să apară premiera aceea și la noi. De multe ori nu apărea. O pescuiam la copcă pe casete video. Ne adunam în casele unora dintre noi care erau privilegiați pentru că aveau aceste lucruri și vedeam filmele într-o atmosferă de aproape ritual de spiritism, doar că nu ne țineam de mână. Iar dacă o mamă ne deranja cu gustări, zburam de acolo că ne deranja. Eram o generație de cinefili înrăiți, că numai cu asta ne ocupam timpul că nu aveam cu ce altceva. Se schimbă multe, nu neapărat în rău, dar rămâne o nostalgie.
Ați vorbit de fenomenul politically correct în cinematografie. Cum vedeți acest lucru?
Ca o prostie colosală, ca o întoarcere pe dos la proletcultismul pe care l-au trăit părinții mei la începutul destinului lor de adulți. Măcar la vremea lor, proletcultismul lovise o jumătate de planetă, nu toată planeta, cum e în ziua de azi. Măcar pe vremea lor se putea găsi un termen de comparație care să exprime normalitatea, ceea ce se chema lumea liberă. Astăzi nu mai avem lume liberă. Acest microb inimaginabil, această toxină feroce a pus stăpânire pe toate națiunile și mi-e teamă de ce e mai rău. Găsesc asta scary.
Cum vi se par poveștile anilor 2023?
Ca de obicei, unele mai bune, altele mai proaste. Atâta timp cât există o poveste, indiferent de calitatea ei artistică, să spun așa, percepția de poveste nu se modifică esențial. Oamenii au nevoie în continuare de asta. Ce se întâmplă? Uneori abandonul poveștii în absența poveștii și apoi există o acceptare a absenței poveștii. Sunt diverse etalări făcute să șocheze sau gândite să plictisească sau făcute să șocheze prin plictiseală și să creioneze o imagine a unui fals creator, a unui tip obsedat de succesul său personal și de un anumit tip de adulație extrem de nișată.
