Articol de Hannah Mowat (activistă la FERN, ONG care monitorizează implicarea UE în politici forestiere)
Modificările propuse cu privire la modul în care UE calculează emisiile cauzate de utilizarea terenurilor şi de schimbarea destinaţiei terenurilor (LULUCF) sunt eronate din punct de vedere ştiinţific şi pot duce la o periculoasă încălzire globală.
Pădurile sănătoase sunt cruciale pentru atingerea obiectivelor Acordului de la Paris. Nu există nici măcar un singur scenariu evaluat de specialişti care să propună un mod de limitare a [creşterii] temperaturii globale medii la 1,5 grade Celsius care să nu includă nevoia de a se capta cantităţi relativ mari de CO2. Dacă trebuie să facem asta, evitând concomitent periculoasa geo-inginerie, atunci avem nevoie de o ţintă şi o viziune pe termen lung cu privire la cum putem mări cantitatea de gaze cu efect de seră absorbită de păduri.
Dar acest lucru nu uşurează cu absolut nimic presiunea reprezentată de necesitatea de a ne „de-carbonifica” sectorul energiei şi de a reduce semnificativ emisiile provocate de fertilizatori, producţia de carne şi procesele industriale. Chiar şi o scurtă privire aruncată asupra ciclului carbonului ne arată că absorbţiile pădurilor nu anulează acele emisii.
Acest lucru înseamnă că cererea a 10 state membre care poartă şi semnătura ministrului român al mediului, Cristiana Paşca Palmer prezentată la Consiliul agricol informal de săptămâna aceasta, care solicită includerea absorbţiilor din sectorul forestier în Decizia de Împărţire a Efortului [Effort Sharing Decision – cote anuale obligatorii de reducere a emisiilor, atribuite de UE statele membre – şi care în consecinţă îi reduce acesteia eficienţa -, o schemă care acoperă 60% din emisiile UE, se bazează pe considerente ştiinţifice eronate.
A-i da curs ar însemna să riscăm să ne depăşim bugetul de carbon, provocând o schimbare climatică scăpată de sub control.
În inima acestui fiasco se află nu o dezbatere ştiinţifică, ci una politică. Ţările care au înaintat cererea reacţionează la zvonul că executivul european ar putea să nu permită credite [de carbon] forestiere. Dacă acest lucru e adevărat, atunci este o măsură înţeleaptă, având în vedere regulile contabile eronate pe care aceleaşi ţări le susţin.
Emisiile şi absorbţiile din sectorul forestier se măsoară conform unei estimări bazate pe condiţii normale şi, prin urmare, atât timp cât ţările recoltează mai puţin decât estimează, ele primesc credite, chiar dacă raportul emisii/absorbţie le este în scădere.
Aceste este echivalentul unei fabrici de automobile care primeşte subvenţii de mediu pentru a produce maşini mai poluante.
Scrisoarea, semnată de miniştri ai agriculturii şi pădurilor, inclusiv din Austria, România, Finlanda şi Slovenia, pretinde că aceste ţări ar practica o administrare sustenabilă a pădurilor. Şi tocmai ele sunt ţările care plănuiesc să-şi reducă semnificativ raportul emisii/absorbţie forestier până în 2030.
Austria şi România intenţionează să taie atât de multă pădure încât până în 2030 vor ajunge să taie mai mult decât plantează. Şi cum asta reprezintă normalitatea [aceea în baza căreia se măsoară raportul emisii/absorbţie – n.trad.], nu există nici o măsură care să o inhibe.
Pe lângă asta, tăierile ilegale continuă să fie în floare în România (şi după cum o arată investigaţii recente, comise de către o companie austriacă), aşa că nu vă va reproşa nimeni dacă veţi întreba ce anume, mai exact, este sustenabil în toată treaba asta.
Este interesant de remarcat că Polonia, care în prezent e supusă la tiruri internaţionale pentru că plănuieşte să-şi taie pădurea de patrimoniu mondial, nu a semnat această scrisoare, în ciuda faptului că creditele forestiere sunt un proiect favorit al actualului ministru de resort. Poate că modul în care îşi administrează ei pădurile este mult prea evident de nesustenabil?
În acest moment, Comisia ridică întrebări serioase cu privire la cât de mult putem avea încredere în actualele niveluri forestiere de referinţă stabilite de către aceste ţări, din moment ce primele indicii arată că vor duce la o întreagă pleaşcă de credite nemeritate până în 2020. În 2013-2014 numai, acestea depăşeau 100 de tone metrice. Această cantitate este echivalentă cu 50 de milioane de case fără izolaţie sau cu menţinerea actualelor norme pentru CO2 la vehicule. Cu alte cuvinte, se va ajunge la mai puţine acţiuni pentru reducerea emisiilor, îmbunătăţirea calităţii aerului şi scoaterea oamenilor din sărăcia provocată de combustibili.
Este prin urmare surprinzător că Suedia a semnat scrisoarea, în ciuda asumării poziţiei conform căreia sectorul LULUCF nu ar trebui să precupeţească nici un efort pentru reducerea emisiilor de CO2.
Aceste 10 ţări nu sunt singurele care încearcă să-şi tragă un chilipir de pe urma pădurilor. Irlanda şi Danemarca vor şi ele credite, dar cum nu prea mai au mulţi copaci, ele vor credite pentru plantarea de copaci. Este greu de înţeles ce vrea Danemarca să obţină de aici, din moment ce nu şi-a planificat cine ştie ce plantări. Dar cum Irlanda plănuieşte o industrializare majoră a modelului ei de agricultură, ea speră că plantarea de copaci în scop industrial va fi creditată cumva.
Pentru a avea şi cea mai mică şansă de a ne menţine în bugetul de carbon pentru 1,5 sau 2 grade Celsius, permiţându-le concomitent ţărilor în curs de dezvoltare să înceapă să-şi reducă emisiile mai târziu decât cele dezvoltate, UE trebuie să adopte reduceri de emisii foarte radicale, de ordinul a 10% pe an, precum şi o viziune pe termen lung privind modul în care pădurile pot contribui la captarea de carbon, în plus peste reducerile adoptate.
Raportul emisii/absorbţie îmbunătăţit cu care ne tentează Austria, România, Suedia, Finlanda şi alţii cu siguranţă că ar trebui să fie încurajator. Dar nu cu riscul unei catastrofale schimbări climatice care, ea însăşi, reprezintă cel mai mare risc la adresa sănătăţii pădurilor.
