Mesajele lui Wess Mitchel la București: NEIN

Americanul West Mitchel a rostit la Universitatea din București un discurs, care ne arată cât de dificilă rămâne relația României cu SUA. La prima vedere, numai entuziasm, dar, dacă ne uităm cu atenție, vedem câte presupoziții nelămurite și câte neînțelegeri subzistă în toate așa-numitele cooperări de succes! Un analist american care se bucură de mare trecere la București, George Friedman, spunea cândva că românii au despre politica din Statele Unite o imagine ”incompetentă”. S-ar putea să fie adevărat și nici nu e de mirare. Observam însă cu ocazia aceea că analistul ignora propria sa incompetență în materie de politică românească și că adevărata problemă este că asistăm la o dublă incompetență, una care poate trece uneori, în chip riscant, drept o frumoasă comprehensiune reciprocă.

Wess Mitchel a făcut și el dovada acestui tip de incompetență care nu are, de fapt, nimic personal. Funcționarul american e atent și ”bine informat”, e la curent cu cele mai noi evoluții și are și o rezonabilă cunoaștere a istoriei recente, dar el împărtășește viziunea cea mai răspândită în Occident, potrivit căreia nazismul a întrecut în orori toate regimurile politice cunoscute și că, prin comparație, comunismul poate primi circumstanțe atenuante. Căci iată ce spune el la București: ”A fost nevoie de o perioadă foarte lungă şi de sacrificii semnificative ale poporului român, trecând prin ororile nazismului, noaptea lungă a comunismului, corupţia şi poliţia secretă a lui Ceauşescu, pentru a obţine premiul independenţei politice”.

Să fim atenți la nuanțe: nazismului i se atribuie orori, dar comunismul e doar o perioadă întunecată. Ca și cum Soljenițîn nu a trecut niciodată prin America, ca și cum America însăși nu ar fi combătut atâtea decenii comunismul. Dar ”incompetența” sa a fost deconspirată de chiar consilierii săi, cei care i-au sugerat să introducă un citat din Iuliu Maniu. Or, să citezi pe Maniu și apoi să oferi comunismului o ușoară amnistie este, evident, semnul unei ignoranțe profunde, care nu poate fi acoperită numai cu zel.

Totodată, din necunoașterea istoriei lăuntrice a Estului european, derivă și imaginea sa despre corupție care apare ca o rămășiță supărătoare a regimului comunist. Intenția lui Mitchell a fost bine subliniată: a vorbit despre ”corupția lui Ceaușescu” după care a spus așa: ”România şi-a construit un sistem judiciar puternic şi instituţii de luptă împotriva corupţiei pe care victimele comunismului nu şi le-ar fi imaginat nici în cele mai îndrăzneţe vise”. Ca și cum lupta împotriva corupției ar fi exact același lucru ca lupta împotriva comunismului! Este un fals strident, rostogolit din păcate și de tinerii estici trecuți prin stagii occidentale și care se consideră dispensați de datoria de a studia temeinic istoria propriilor societăți.

Ce-i drept, chiar și oameni mai vârstnici preiau acest clișeu atunci când vor să fie pe placul audienței americane, la fel cum făcuse președintele Iohannis, care, exact acum un an de zile, intervenind într-o dezbatere organizată la Washington de Heritage Foundation, spunea exact același lucru.

Arătam cu ocazia aceea că, în regimul comunist ceea ce se numește astăzi ”corupția mică” era nu numai generalizată, dar era însăși societatea civilă, o formă secretă de rezistență față de stat, pe când astăzi ea apare mai curând ca patologie a individualismului liberal, una care nu mai recunoaște nicio valoare acțiunii colective și, în sens larg, spațiului și domeniului public. Simplificând inevitabil, corupția de azi este mai curând o formă de ”privatizare” dusă la extrem, întrucât a reușit să ”privatizeze” însăși funcția publică.

Cu alte cuvinte, ceea nu pare a recunoaște Wess Mitchell este că liberalismul occidental prin el însuși nu este suficient și că o societate fără o armătură morală solidă va cădea victimă individualismului à outrance, după cum riscă să devină un teren de pradă pentru capitalismul desprins de rigorile țărilor de origine (ex. afacerea Microsoft, care trenează ca procesele Revoluției).

În sfârșit, mesagerul american continuă la fel ca toți precedesorii săi să ignore (de data aceasta cu bună știință) tradiția spirituală ortodoxă a poporului român pe care îl definește exclusiv ca pe un fragment al latinității orientale: ”România este parte a Occidentului prin origine, istorie şi cultură, din vremurile când soldaţii şi coloniştii romani au adus legea romană pe aceste pământuri.”

Ce-i drept, afirmația aceasta ar putea figura prea bine într-o istorie românească de tradiție latinistă (greco-catolică), dar un diplomat ”competent” ar ști că este doar o fațetă, o versiune radicală a istoriografiei românești, care păcătuiește prin omisiuni și reducționism. Adevărata problemă a României a fost dintotdeauna și continuă să fie dubla sa identitate, tensiunea niciodată rezolvată dintre spiritul creștinismului oriental și atracția exercitată de civilizația occidentală. Cine încearcă să simplifice ecuația greșește grav și riscă să comită teribile erori, așa cum am văzut de fiecare dată în istoria ultimilor două secole.

Wess Mitchell e preocupat însă mai puțin de istoria și problematica românească. Scopul său central a fost acela de a încuraja politica de la București să participe la crearea unei centuri politice ”sanitare” care să despartă Germania de Rusia. Mesajele sale au sunat extrem de agresiv și au fost îndreptate aici la București mai ales împotriva Germaniei: ”Alături de UE şi multe dintre statele sale membre ne opunem Nord Stream 2”. Ca și cum UE ar avea vreun sens fără Germania sau ca și cum ar fi vorba de o țară extracomunitară, ca Turcia!

E adevărat că în fraza următoare el avea să denunțe și celelalte gazoducte prin care rușii ar încerca să-și vândă producția în Europa: ” Şi ne opunem gazoductului TurkStream cu mai multe conducte, care ar oferi Rusiei modalitatea de a-şi păstra practic monopolul asupra importurilor de gaze în sud-estul Europei”.

Totodată – și aici este partea mai subtilă a intervenției sale – americanul a prezentat în termeni elogioși Inițiativa Celor Trei Mări, un proiect polonez pe care americanii caută să-l dirijeze către crearea un front al țărilor estice pe axa nord-sud, care să blocheze orice influență rusească: ”Invităm o mai mare participare a UE în acest proiect și în alte proiecte regionale și îi încurajăm pe aliați să facă eforturi mai mari pentru a găsi soluții la lipsa de legături care alimentează insecuritatea în această regiune”.

Până aici nu a sesizat nimeni nicio diferență notabilă față de politica anunțată de președintele Donald Trump, dar este foarte posibil ca urmarea să fie un adagiu mai personal al unui tânăr diplomat care a făcut carieră în timpul președințiilor democrate, lucrând ca subordonat al Victoriei Nuland: ”Cu toate acestea – a spus Mitchell, – concurența pentru influență strategică nu are legătură doar, sau în principal, cu bugetele de apărare și gazoducte. Ea presupune şi a concura mai eficient pentru inimi și minți și câștigarea războiului ideilor.”

Or, a devenit limpede pentru oricine că noua administrație de la Washington nu și-a propus să ”câștige războiul ideilor”, că acest obiectiv ține mai curând de ideologia ”sfârșitului istoriei” pe care liberalii americani au sfârșit prin a o îmbrățișa în liniile esențiale. Și dacă există vreun conflict la Washington în jurul noului președinte, atunci este tocmai acela legat de pragmatismul a-ideologic al lui Donald Trump care respinge toate ideile rețelelor progresiste globale care luptă ”pentru inimi și minți”.

Acest pasaj al discursului lui Mitchell ne arată pe mai departe o Americă divizată, una care proiectează în exterior o imagine scindată care din acest motiv nu mai induce autoritatea la care aspiră. Mitchel îl citează pe Trump, dar în subsidiar, slujește idei exact opuse.

Să reținem însă că, mai înainte de toate aceste chestiuni imponderabile, mesagerul american a căutat la București să-i coopteze pe români într-un proiect politic menit în mod explicit să îngrădească expansiunea economică a Rusiei, dar, implicit, să îngrădească și influența germană.

Pentru români problema e dublă. În primul rând a cere României (oficiale) să dezavueze proiectul Nord Stream 2 este mult mai  mult decât ar fi dispusă să facă și nu ar fi deloc în interesul ei. România nu este Polonia. În al doilea rând, România (neoficială de data aceasta) se întreabă, pe bună dreptate, cu care dintre cele două Americi ar urma să defileze, cu cea care îi încurajează aspirațiile de suveranitate sau cu cealaltă care îi contestă identitatea răsăriteană?