Fostul preşedinte francez Nicolas Sarkozy prezintă în cartea sa „Passions”, care apare joi în Franţa, amintirile sale politice şi personale până la ascensiunea sa la Palatul Elysee în 2007 şi în treacăt reglează şi câteva conturi, relatează AFP și Agerpres.
Pe 6 mai 2007, „când mi-am văzut chipul alături de procentul de 53% de pe ecran, a fost o explozie. Toată lumea striga, sărea, râdea, unii plângeau de bucurie. Eram acolo. Se terminase în sfârşit. Reuşisem ceea ce fusese obiectivul meu intim de atâţia ani. (…) Devenisem în cele din urmă legitim”, scrie Sarkozy în cartea sa.
Preşedinte între 2007 şi 2012, Nicolas Sarkozy evocă în amănunt parcursul său politic, care a început cu o reuniune a fostului partid Rassemblement pour la République (RPR, Adunare pentru Republică) la Nisa, în 1975, urmată de o întâlnire la Matignon cu premierul de atunci, Jacques Chirac, omniprezent în cele 360 de pagini ale cărţii.
El narează, pe un ton direct, ascensiunea sa spre funcţia supremă în stat, inclusiv trecerea pe la Ministerul francez de Interne (2002-2004, 2005-2007), „puţin mai mult de trei ani care au fost cei mai fericiţi din viaţa mea pe plan profesional”.
„Îmi place să câştig. M-am bătut mereu pentru victorie, dar înseamnă putere să recunosc că am învăţat mult mai mult din eşecurile mele, decât din succese”, explică fostul preşedinte, învins de socialistul Francois Hollande în 2012 şi protagonistul unei tentative eşuate de revenire la alegerile primare ale dreptei din 2016.
„Adesea, sunt întrebat dacă astăzi îmi lipseşte politica. Invariabil, răspund nu, şi văd că sunt puţin numeroşi cei care mă cred. Totuşi, este adevărul, dacă se doreşte să se facă efortul de a înţelege că nu politica o iubesc, ci viaţa!”, dă asigurări Sarkozy, în contextul în care partidul său, Les Republicains, este în plină criză după eşecul său (8,48%) la alegerile europene din mai.
Sarkozy evocă pe îndelete şi viaţa sa privată, pe a doua sa soţie Cecilia, care l-a anunţat că vrea să divorţeze în ziua dezbaterii televizate dintre cele două tururi ale scrutinului prezidenţial din 2007, sau întâlnirea sa cu Carla Bruni, „cea mai importantă din viaţă”.
Fostul preşedinte îl evocă şi pe fostul său mentor, Edouard Balladur, un „profesor exigent”, şi pe Jacques Chirac, pentru care „independenţa” era o „eroare” pe care „nu o ierta”.
Sarkozy are grijă să nu facă referiri apreciative privind actualul preşedinte Emmanuel Macron şi scrie că „dacă tinereţea este un mare atu pentru a cuceri puterea, ea este o slăbiciune la momentul exercitării ei”. El îi dă însă o notă bună premierului Edouard Philippe, fost susţinător al rivalului său Alain Juppé.
Fostul preşedinte este în schimb necruţător faţă de socialista Segolene Royal, pe care a învins-o în al doilea tur în 2007, şi faţă de succesorul său Francois Hollande, pe care îl acuză de „manipulări poliţieneşti şi judiciare” la adresa sa.
Sarkozy îşi reglează conturile şi cu Francois Fillon, care a fost premier în timpul mandatului său, între 2007 şi 2012.
„Francois Fillon a cerut accelerarea procedurilor judiciare împotriva celui care l-a numit la Matignon! Nu este nimic de spus în plus. În sine este copleşitor”, scrie Sarkozy, care va fi în curând judecat pentru corupţie. Fostul premier, ajuns şi el din urmă de o serie de probleme judiciare în timpul campaniei prezidenţiale din 2017, „a fost pedepsit acolo unde a păcătuit”, consideră fostul preşedinte.
Pe plan politic, Sarkozy vorbeşte despre „starea de decandenţă avansată a Europei în special şi a Occidentului în general”, pe care o discerne în „slăbiciunea culpabilă” a unei părţi a elitelor franceze, care nu sunt niciodată gata „să meargă la război”, în special împotriva islamismului radical, apreciază el.
