”Originile acestui 13 noiembrie trebuie căutate în politica externă a Uniunii Europene și a Franței în ultimii 40 de ani. Demisia Europei din chestiunea palestiniană, ocazia ratată cu Turcia, care putea fi ușor ancorată la construcția europeană sau alianța Franței cu monarhiile petroliere sunt greșeli care au hrănit și au agravat radicalizarea în Orientul Mijlociu.
Franța a cauționat din anii 1980 o propagandă salafistă fortificată de petrodolari. Într-un moment de scădere a ajutorului public pentru dezvoltare, aceasta a slăbit statele seculariste din Africa și Orientul Mijlociu și le-a deschis către un islamo-welfare în domenii precum sănătatea și educația.
Alianța sa cu petromonarhiile arabe a făcut de asemenea ca Franța să închidă ochii, diplomatic, la războiul de agresiune al Irakului la adresa Iranului ( 1980-1988) și să-l ostracizeze pe acesta din urmă. Și aceasta, în timp ce Iranul reprezenta un pol de stabilitate în regiune și deține, alături de Turcia, cheile rezolvării unui mare număr de conflicte, după cum se vedre acum în Liban și Siria.
Aceeași dezinvoltură și în relația cu Ankara. În loc să o ancoreze la construcția europeană, Parisul s-a comportat snob, cu riscul de a-și pierde toată influența asupra Turciei, să-I favorizeze putinizarea și să o lase pradă legăturilor periculoase cu mișcările jihadiste.
Un examen de conștiință de impune. Căci greșelile care s-au întors împotriva noastră ca un bumerang au fost comise la inițiativele tuturor majorităților care s-au succedat la putere din anii 1970. Or, noi suntem responsabili pentru liderii pe care îi alegem și pentru mass media pe care o cumpărăm. Pe scurt, suntem responsabili pentru ce ni se întâmplă”.
