de Andrei Bădin
A murit un amic, Prințul Constantin Emanoil Bibescu Basarab-Brâncoveanu. Pentru mine a fost Costi. Pentru presă a fost Constantin Brâncoveanu. A fost secretarul particular al Regelui Mihai până când camarila dudistă l-a alungat.
Costi a fost un intelectual de marcă, profesor de istoria Rusiei la Oxford și Universitatea Manchester (printre altele), cu o inteligență mult peste medie.
L-a însoțit pe Regele Mihai in multe momente cheie. Îmi reamintesc nopțile in care povesteam câte in lume și in stele. Dar ce am vorbit acolo rămâne intre noi și cândva, dincolo, vom relua discuția.
Și cu profesorul Ghiță Ionescu, un alt intelectual briliant al generației interbelice și nu numai. Ghiță a fost un diplomat influent, profesor la Universitatea Manchester ca și Costi, dar și la London School of Economics and Political Science, Secretar General al Comisiei române de armistițiu cu forțele aliate, diplomat la Ambasada română din Ankara, Secretar General al Comitetului Național Român din exil si apoi director al Europei Libere. Ghiță a fost considerat cel mai important politolog român. La începutul anilor 90 a revenit in România. Costi m-a recomandat și profesorul m-a luat cu el peste tot, inclusiv in „odaia” lui de la un hotel de 5 stele din București. Am învățat multe și de la Costi și de la Ghiță.
Dumnezeu să vă aibă in pază!
PS: Ce a scris pe Facebook Radu Albu-Comănescu
Constantin Emanoil Bibescu Basarab-Brâncoveanu
28 ianuarie 1943, Bucureşti – 30 septembrie 2026, Cambridge, UK
Rămas bun, Constantin cel drag … Există oameni a căror viață se desfășoară în lumina reflectoarelor și alții a căror distincție stă într-o discreție rară. Constantin a aparținut, în mii de feluri și într-un chip cu totul aparte, celei de-a doua categorii.
Descendent al familiilor Bibescu, Brâncoveanu Basarab (de șase ori), Știrbey, Ney d’Elchingen, Băleanu, Florescu, Cesianu, Constantin purta în genealogie o lume întreagă. Dar nu genealogia, nici titlurile, nici prestigiul academic îl făceau cu totul remarcabil. Pentru mulți, a fost unul dintre cei mai respectați istorici ai Rusiei din Marea Britanie, un universitar onorat de British Academy. Pentru cei care am avut şansa să-l cunoaștem, a fost însă ceva și mai prețios: un om de o gentilețe constantă, de o generozitate intelectuală exemplară, un om de spirit, de optimism și de o eleganță tăcută.
Născut la 28 ianuarie 1943, într-o Românie mutilată de război și de alianța dureroasă cu Germania, Constantin și-a văzut destinul modelat de marile rupturi ale Europei secolului XX. Represiunea comunistă a lovit familia cu cruzime: Brâncovenii fuseseră deposedați de bunuri și clasificați drept „dușmani ai poporului”, tatăl său îndurase doisprezece ani de detenție politică, iar exilul avea să devină, în cele din urmă, destinul întregii familii. Dar ceea ce regimul încercase să distrugă (numele, memoria, continuitatea, până și sentimentul unui loc în lume) s-a transformat, în cazul lui Constantin, într-un apanaj intelectual.
Sub influența unchiului, arhitectul și eseistul George Matei Cantacuzino, Constantin visase să studieze arhitectura. Istoria avea să-l revendice în cele din urmă printre ai ei, dar nu a abandonat niciodată această primă pasiune. Ea a rămas în el sub forma unei sensibilități aparte pentru frumusețe, proporție, artă și decor. Dincolo de istoricul riguros, supraviețuia întotdeauna privirea arhitectului: atentă la structuri, forme, echilibru, estetică și armonie.
După plecarea din România, în 1964, și-a continuat studiile la King’s College, Cambridge, iar apoi și-a pregătit doctoratul sub îndrumarea marelui Isaiah Berlin. De la Cambridge, drumul l-a purtat peste Atlantic, la Harvard, unde a primit bursa Graduate Prize Fellowship în istorie și studii ruse. Era una dintre acele ironii subtile ale destinului: limba rusă, învățată cu sila în școala comunistă, avea să devină în cele din urmă temelia unei strălucite cariere academice…
A predat în câteva dintre marile instituții universitare ale lumii anglofone, între care Christ Church, Oxford, și universitățile din Manchester și Sheffield, fiind totodată invitat la Carleton University din Ottawa și la University of Missouri-Columbia. Istoria i-a adus distincții, burse și premii, între care un Research Award al British Academy.
Domeniul său principal era Rusia: revoluțiile, conducătorii, ideile, ororile și tragediile ei. A predat despre Lenin și Stalin, despre stalinism, despre Revoluția rusă și despre originile totalitarismului. Era un specialist de o asemenea anvergură încât prințul Dominic Lieven, el însuși unul dintre cei mai reputați istorici ai Rusiei, îmi spunea, în urmă cu trei ani, că marele bizantinist și slavist Dimitri Obolensky „nu jura decât pe Brâncoveanu”. Venind din partea unor erudiţi de asemenea calibru, era poate unul dintre cele mai înalte elogii pe care le putea primi.
Și totuși, Constantin își purta erudiția cu o modestie aproape fascinantă. Nu o etala ca pe un monument menit să impresioneze, ci o transforma în conversație și o împărțea firesc cu ceilalți. În anii propriului meu doctorat, a fost pentru mine de o generozitate extraordinară: recomandări bibliografice, volume, nume, piste de cercetare, întrebări care deschideau alte și alte drumuri. Iar interesele și prieteniile sale depășeau cu mult domeniul istoriei ruse. Întreținea dialoguri vii cu intelectuali și personalități publice din întreaga Europă. Îi număra printre prieteni pe celebrul istoric Sir Ian Kershaw și, fără îndoială, pe mulți alții pe care discreția sa caracteristică nu-l lăsa să-i invoce vreodată fără un motiv precis.
Numele marilor familii ale Europei nu-i erau străine, cu înrudiri pe mai multe generaţii: cu casa de Liechtenstein și cea regală a Serbiei, Bismarck, Ruspoli și della Gherardesca, Murat și Colonna, Auersperg și von Bohlen, ramuri ale caselor de Hohenlohe, Seilern und Aspang, Schönburg-Hartenstein, Windisch-Graetz, Thun und Hohenstein, Lobkowicz, Kinsky, până la armatorii greci Goulandris. Dar și aici, ca în toate celelalte, genealogia era pentru el mai curând o poveste despre oameni, întâlniri și istorii decât o colecție de nume.
Atașat României și înțelegând că o putea servi într-o altă formă decât aceea a disidenței pasive, Constantin a colaborat cu Regele Mihai încă înainte de 1989, iar între 1990 și 1996 a îndeplinit funcția de consilier istoric al Majestății Sale. L-a însoțit pe Rege și pe Regina Ana în vizite internaționale — inclusiv în cele trei vizite în România ale anilor ’90 — și a contribuit, în felul său discret, la reconectarea istoriei regale a României cu contextul european din care fusese smulsă atât de brutal.
A colaborat totodată cu BBC Radio 4 și cu Serviciul Român al BBC, devenind, în felul său, o punte între două lumi și între două generații de români care, după deceniile comunismului, ajunseseră aproape să nu se mai cunoască.
Dar ceea ce îl făcea cu adevărat de neuitat era spiritul său.
Avea joie de vivre. Avea o detașare optimistă care nu devenea niciodată superficialitate. Mătușa lui, Martha Bibescu, cu care împărțea aceeași zi de naștere, îi dăduse porecla „Aujourd’hui c’est ma fête” („Azi e ziua mea”) și nu-mi pot imagina o formulă care să-l fi surprins mai bine. Era ceva în el care făcea ca viața, chiar și după toate încercările prin care trecuse, să rămână o sărbătoare — mai mult decât cea imaginată de Jean d’Ormesson.
Avea un umor foarte britanic, subtil și fin, rostit cu o voce inconfundabilă, modelată de deceniile petrecute în Anglia. Dar, dincolo de el, se simțea mereu o autentică plăcere mai „latină” a vieții: iubea conversația, muzica, frumusețea, prietenia și schimbul de idei. Era meloman pasionat și, când sănătatea îi îngăduia, participa cu fidelitate la Festivalul George Enescu, regăsind acolo, poate, o formă de armonie pe care o căuta pretutindeni.
Conversațiile noastre se întorceau aproape întotdeauna către istorie, dar niciodată la modul abstract. La Constantin, trecutul era populat de oameni adevărați, de anecdote, de amintiri personale, de episoade care făceau istoria să prindă viață și să capete din nou chip omenesc. Cu el, Clio putea fi în același timp pedagogică, surprinzătoare și încântătoare.
Departe de zgomotul unei contemporaneități digitale, Constantin încarna o tradiție mai veche și mai rară: aceea a gentlemanului cultivat, a omului care știa enorm și vorbea cu umor, cu modestie. Era o prezență luminoasă. Avea o curiozitate neobosită, o bunătate fără ostentație și o inteligență care strălucea fără să ceară să fie admirată. Avea acel dar rar de a te face să simți că lumea este mai largă, istoria mai vie, iar conversația (purtată cu adevărat) încă poate fi o formă de prietenie.
Rămas bun, Constantin cel drag… Te îmbrățișez, oriunde ai fi!
