Motto: „Cred că pentru tânăra generație de azi, cel mai important lucru pentru a înțelege trecutul este să i se ofere pilda unui prezent mai bun””– Corneliu Coposu
Miercuri, 11 noiembrie, se împlinesc 20 de ani de la trecerea la cele veşnice a marelui om politic, Seniorul Corneliu Coposu. Din perspectiva zilelor prezente, amintirea sa, suferinţa, sacrificiul, curajul, patriotismul, demnitatea, seninătatea, modestia rar întâlnită şi onoarea de care a dat dovadă, reprezintă întruchiparea idealului nostru naţional dar şi o lecţie de viaţă neînţeleasă şi neaprofundată suficient, un reper prea des uitat, care ne-ar fi îndrumat departe de resemnare şi deznădejde, pe calea speranţei…
* * * * *
Corneliu Coposu s-a născut la 20 mai 1914 în comuna Bobota, județul Sălaj. Tatăl său, Valentin Coposu, a fost protopop greco-catolic al Șamșodului, doctor în teologie, președintele Ligii antirevizioniste, specialist în limba aramaică, prieten și colaborator cu Iuliu Maniu.
Încă de mic, Corneliu Coposu cunoaşte ce înseeamnă suferinţa, tatăl său fiind închis şi acuzat de înaltă trădare de autoritățile austro-ungare la Vaț, Seghedin și Budapesta, fiind eliberat abia în anul 1919 de către generalul Traian Moșoiu, la intrarea trupelor române în Ungaria.
În anul 1919, Coposu a fost înscris la școala confesională română unită din comuna natală, pe care a terminat-o în martie 1923. A intrat apoi la Colegiul Sf. Vasile din Blaj iar la 16 ani a intrat la Facultatea de Drept și Științe de Stat din Cluj. În anul 1937 a încheiat doctoratul, iar în paralel a practicat haleterele, devenind campion la Clubul Sportiv Universitar.
În anul 1933 înființează filiala Cluj a PNȚ, iar doi ani mai târziu a fost ales președinte al Uniunii Studenților Democrați din Univesitatea Cluj și președinte al Tineretului Național Țărănesc.
Coposu a devenit secretar politic al lui Iuliu Maniu, preşedintele PNŢ şi cel care a avut un rol esenţial în realizarea Marii Uniri de la 1918. S-a creat în timp o legătură sufletească între Maniu, ca maestru politic şi discipolul Corneliu Coposu.
Corneliu Coposu era şi un aprig şi temut gazetar de opinie pe modelul eminescian.
Primii ani de jurnalism (1935-1940) au fost legaţi de cotidianul ţărănist clujean România Nouă, condus de Zaharia Boilă, iar după cedarea Ardealului de Nord-Vest către Ungaria horthystă, tânărul ţărănist s-a refugiat la Bucureşti, fiind colaborator al ziarului refugiaţilor transilvăneni.
În perioada lui Carol al II-lea Coposu face închisoare politică pentru că a criticat în presa naţional-ţărănistă derapajele autoritare ale regimului. Astfel, în anul 1937, în urma procesului Skoda în care Romulus Boilă a fost acuzat de corupţie legat de un contract de armament, Corneliu Coposu a fost acuzat de posesia unor documente, iar potrivit declaraţiilor sale ulterioare, acestea dovedeau că regele Carol al II-lea a solicitat în mod expres ca în proces să fie implicat şi Maniu, drept răzbunare pentru campania dusă de acesta împotriva „camarilei”. Coposu a fost condamnat la trei luni şi o zi de închisoare, însă conform unor mărturii pedeapsa a fost ispăşită în condiţii speciale, favorabile.
El s-a aflat în fruntea generaţiei sale împotriva Diktatului de la Viena din 30 august 1940, când chiar comuna natală a intrat sub ocupaţia maghiară, care proceda la abuzurişi crime.
După momentul 23 august 1944, Coposu a fost alături de Iuliu Maniu împotriva ocupaţiei sovietice şi a instaurării regimului comunist, în 1945, tânărul Coposu a devenit preşedinte al filialei PNŢ Sălaj, iar apoi a fost ales secretar general adjunct al PNŢ.
După 1945, Coposu a intrat în vizorul activiştilor comunişti, care l-au supus unui veritabil război propagandistic, iar în cele din urmă convingerile sale politice i-au adus arestarea, chiar în sediul PNŢ la 14 iulie 1947, după episodul cunoscut ca ”înscenarea de la Tămădău”. Unui număr important de fruntaşi ai Partidului Naţional Ţărănesc le-a fost oferită ocazia de a fugi în străinătate, însă la aerodromul din Tămădău, autorităţile comuniste i-au arestat pe fugari şi i-au pus sub acuzare pentru „încercare de fugă într-o ţară străină”. Întreaga înscenare a fost o provocare organizată de Partidul Comunist pentru a justifica desfiinţarea PNŢ, lucru care s-a şi întâmplat ulterior, în noiembrie 1947. Printre fruntaşii ţărănişti arestaţi la Tămădău s-au numărat şi Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino şi alţii.
A urmat cea mai grea perioadă a vieţii sale, un adevărat calvar, cu 18 ani de temniţe comuniste, nouă ani de arest preventiv, fără să fie judecat, opt ani la izolare, la Râmnicu Sărat, şi muncă silnică pe viaţă, mutarea de nu mai puţin de 21 de ori între diferite închisori şi locuri de muncă forţată cumplite, pe care Coposu le-a înfruntat cu seninătate şi credinţa că regimul totalitar îşi va regăsi sfârşitul.
A fost eliberat pe 9 iulie 1962 din penitenciarul Râmnicu Sărat, după care a fost trimis pentru încă 24 de luni în domiciliu obligatoriu în comuna Rubla, judeţul Brăila (împreună cu Ion Diaconescu, Ion Huiu, Virgil Solomon).
În anul 1964 este eliberat odată cu amnistia generală, iar Coposu s-a reîntâlnit cu soţia sa Arlette, cea care, la rândul ei, a cunoscut ororile comuniste.
Corneliu Coposu o cunoscuse pe Arlette, fiica unui general în armata română şi a unei aristocrate de origine franco-elveţiană, la un hotel din Constanţa pe care mama acesteia îl primise ca moştenire de familie. Coposu s-a aflat în acel hotel, alături de Iuliu Maniu, la Paştele din 1941, iar la 24 octombrie 1942, cei doi s-au căsătorit, la nuntă participând şi Maniu, şi la acea vreme preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc, după ce în perioada 1928 – 1933 fusese de trei ori prim-ministru al României.
Arlette şi Corneliu Coposu au fost împreună doar cinci ani, până la arestarea lui Coposu la 14 iulie 1947. A doua zi după arestarea lui Corneliu, Arlette a fost dată afară din casa în care cei doi soţi locuiau şi s-a mutat la familia Coposu. În 1950, Arlette, împreună cu sora sa France, a fost arestată şi a primit ani grei de puşcărie, fiind acuzată de spionaj în favoarea Franţei. France moare în închisoare, iar Arlette, chiar dacă aparent supravieţuieşte, fiind eliberată în primăvara anului 1964, anii grei de închisoare şi-au pus amprenta asupra stării ei de sănătate, murind în 1966, după lungi suferinţe.
În ciuda vieţii pline de încercări, Seniorul nu şi-a canalizat energiile spre răzbunare, ci a continuat să trăiască cu speranţa că regimul comunist va cădea, şi că ţara va avea parte de o renaştere democratică.
Însă comuniştii nu aveau să înceteze aici represaliile la adresa lui Coposu. A lucrat câţiva ani la munci necalificate (precum postul de muncitor necalificat la Întreprinderea de Construcţii-Montaj Bucureşti, atelierul de tâmplarie mecanică), a fost permanent urmărit de către Securitate şi obligat să dea declaraţii în faţa anchetatorilor.
În faţa acestor interdicţii şi obligaţii, Coposu nu a cedat niciodată presiunii regimului totalitar, păstrându-şi o incredibilă verticalitate morală.
A publicat în Occident o carte despre armistiţiul de la 23 august 1944, iar în anul 1987 afiliază PNŢ, ca partid clandestin în România comunistă, la Internaţionala Creştin Democrată.
În anii noi ai democraţiei iese la iveală şi dosarul său de urmărire informativă care are nu mai puţin de 38 de volume şi circa 18.000 de file
Trebuie spus că Seniorul a fost întrega sa viaţă un monarhist convins, în anii de după Revoluţie militând neîncetat pentru ca România să fie condusă din nou de Rege.
În mai 1995 e numit Ofiţer al Legiunii de Onoare, cea mai înaltă distincţie a acordată de Republica Franceză.
Însă treptat suferinţa pune stăpânire pe Senior, iar în cele din urmă, în 11 noiembrie 1995, Coposu trece la cele veşnice. Deşi nu a beneficiat de funeralii naţionale, la înmormântarea sa au participat sute de mii de oameni, veniţi din întreaga ţară.
Moartea sa a generat un imens val de simpatie populară pentru forţele politice anticomuniste din România, unii analişti explicând astfel victoria Convenţiei Democrate la alegerile generale din 1996.
Despre destinul său, însuşi Corneliu Coposu afirma, în anii ’90: „Mi-am făcut un examen de conștiință. Am trecut în revistă toate suferințele și mizeriile prin care am trecut de-a lungul pușcăriilor, a anilor de detenție, a persecuțiilor post-penitenciare. Dacă ar fi să aleg, aș opta pentru același destin. Cred că destinele noastre sunt scrise dinainte. Eu nu sunt fatalist, dar, dacă mi s-ar ridica în față aceleași alternative, ceea ce aș alege ar fi tot trecutul pe care l-am trăit și pe care l-aș repeta cu seninătate.”
Răzvan Moceanu, SURSA. RADOR
