de Adriana Stoicescu, judecător
Ultimele acorduri de muzică populară se sting, în miros pătrunzător de fasole cu ciolan.
Câțiva vizitatori rătăciți pleacă, satisfăcuți că au bifat o nouă sărbătoare.
Nu sunt ei prea siguri ce serbăm, dar nu mai contează.
S-a mâncat bine, al naibii de bine…
Acum ne punem pe așteptat Crăciunul și Revelionul.
Viața e frumoasă.
Țara nu prea, nu-i așa?
Țara e bună doar de înjurat.
Mai puțin de 1 Decembrie, când o iubim taaaare mult.
În rest, o îngropăm în gunoaie și vorbe de ocară.
Ne e rușine că suntem români.
”Ce ne oferă țara asta? Hoție și minciună.”
Nu, boss… Noi suntem așa. Țara nu are nicio vină.
Ea doar ne pune pe masa tot.
Ne pune la picioare mare și munte, pâine și vin.
Noi o sufocăm în pet-uri. Și ură.
Ne e rușine de ea, în timp ce niște ”neica nimeni” de regi vin și o laudă și o iubesc.
V-ați întrebat vreodată ce putem face noi pentru țară?
Nu ea pentru noi?
Am putea prin a-i citi istoria. Măcar atât să facem pentru ea. Să o ”citim” și să o ”ascultăm”.
Știm noi, oare, cum e să NU ai o țară?
Ne imaginăm cum ar fi să fim dezrădăcinați și ai nimănui?
Suntem ai ei și o scuipăm în fiecare zi, ca pe o mamă batrână și neputincioasă, care se încurcă în picioarele noastre și ne enervează….
Țara asta ne oferă TOT iar noi nu știm cum să o îndepărtăm.
Desigur, o zi pe an suntem topiți după ea. În rest, dă-o ….
Uneori, mă doare țara asta.
Și apoi îmi dau seama că dacă mai suntem vreo doi, trei, care o putem iubi, poate nu-i târziu să o facem.
Cât mai suntem pe aici, depășiților și demodaților care nu vă găsiți locul pe o planetă tembelă și fără Dumnezeu, hai să o iubim.
Încă puțin.
Apoi, om avea grijă de ea de dincolo….
La mulți ani, fată faină, România!
