de Adriana Stoicescu, judecător
Domnul Bușneag semăna cu Sadoveanu.
Locuia la etajul 3, împreună cu doamna Bușneag, serioasă și prețioasă, mereu atentă și aranjată și extrem de pedantă.
Domnul Bușneag, pe care îl suspectam că e comunist de vază, avea o mică plăcere vinovată de altfel, pentru vremurile de atunci: trimitea felicitări de Crăciun celor trei vecini favoriți:
Nikolin Ștefan devenea ”Fănică și familia,
Domnul Săndulescu Dumitru devenea ”Mitică și familia”
Tata, vajnic Gheorghe, necunoscut sub această denumire, devenea, spre disperarea mamei, ”Gică și familia”.
Nu am aflat niciodată impactul felicitărilor în rândul adulților dar mie, așteptarea felicitării de la nenea Bușneag, mi-a deschis apetitul pentru trimis felicitări, devenind eu, în anii ce urmau sa vină, mare scriitor, cu tot arsenalul pregătirilor: cumpărat plicuri, lipici pentru plic, timbre, stiloul atent umplut cu cerneală, sugativa pe masă.
Apoi caligrafiatul, atent, încet, fără greșeli sau mici picături de cerneală, Doamne ferește să mă fac de rușine, ultimele verificări și în final, fuga la poștă unde aruncam, plină de emoție, plicurile în cutia poștala.
Au venit apoi scrisorile de dragoste, dar felicitările au rămas în topul preferințelor până când anii și tehnologia au adus mesajele impersonale, goale de conținut.
Babă comunistă fiind, am zis, totuși, să intru și eu în rând cu lumea așa încât am abuzat și eu de copy paste, am trimis mesaje seci unor zeci de oameni, pe care nu îi vedeam cu anii.
Până când, într-o bună zi, m-am oprit.
Cui scriu eu, de fapt?Unde e emoția?Da, știu, conservatoare antedeluviană fiind, nu mai pricep că lumea de azi nu mai are nevoie de emoție.
La ce e bună emoția? Te face bogat? Te ajută să te evidențiezi într-o masă de indivizi uniformi şi banali, care se îmbracă la fel, arată la fel, visează la fel, doar mașini și telefoane scumpe?
Emoția, azi, e desuetă.
E apanajul vremurilor vechi, mirosind a naftalină de care, fiți siguri, nimeni nu mai are nevoie.
Spre ce se îndreaptă lumea asta?Am înțeles, vom fi dominați de roboți, inteligența artificială va face totul în locul nostru.
Nu va mai trebui să muncim, vom lenevi toată ziua, vom sta la piscină cu un Bloody Mary în mână și vom asculta muzică, desigur compusă de un robot.
Nu vom mai avea nevoie de felicitări și nici de Crăciun.
Pentru că, se pare, nu vom mai avea nevoie de Christos.
Isus este azi expresia supremă a inadecvării pentru omul ce se crede stăpânul Universului.
Cucerim planete, dar nu suntem în stare să ne privim în oglindă, temători de abisul pe care îl bănuim în interiorul nostru.
Vindecăm boli complicate, bolnavi fiind de tristețe.
Inventăm mașinării prea deștepte, neavând nici cel mai mic habar despre ce se întâmplă în sufletul nostru.
Am adus Ieslea în club, Pruncul L-am înlocuit cu crăciunițe dansând lasciv, dar ne îmbătăm singuri cu ”magia sărbătorilor” de fapt o psihoză generalizată în goana după cadouri inutile și zâmbete false.
Mi-am dat seama că singurul destinatar al Felicitării mele de Crăciun, încă nescrisă, Își petrece, probabil, singur ziua de Naștere.
Noi nu avem timp de El, suntem la Mall să cumpărăm ultimul model de telefon.
Poate ne-ar suna El, dar noi suntem prinși în trafic, încercând să ajungem acasă la timp să înfulecăm tona de sarmale, apoi să ne certăm daca e mâncare tradițională românească sau o invenție a turcilor.
Sunt convinsă că S-ar bucura să primească musafiri.
Dar, la El acasă e demodat să mergi. Nu prea e cool, doar babele se înghesuie să Îl viziteze.
Doar nu o să stai în Noaptea de Ajun acasă, ca să înduri a doua zi două ceasuri în biserică, nu?
Sunt sigură că Îl vom dezamăgi și anul ăsta.
Timp de El nu avem, nici măcar de Ziua Lui.
Avem prea multe pregătiri de făcut, lasă că se duc popii să Îl felicite, că de aia s-au făcut preoți, nu-i așa?
Și totuși, sunt convinsă, El pe noi ar vrea să ne vadă.
Cu petele noastre pe suflet, târând după noi cohorta de păcate nespuse și poate neștiute.
Cu fricile noastre și speranțele făcute țăndări de oameni.
Cu dorurile noastre, adânc ascunse în inimi împietrite, dar dornice de Lumină.
Cu morţii pe care ni-i plângem, privind scaunele goale de la masa de Crăciuni, neştiind că, de fapt, ei sunt acolo, cu noi, mereu.
Isus Își serbează în fiecare an Ziua, dar nu pentru El o face, căci nu are nevoie de daruri și nici de recunoaștere.
Are la picioare Universul, credeți că de like-ul nostru are nevoie?
Credeți că Îl bucură un cadou scump sau o petrecere zgomotoasă?
Cuvintele noastre goale, trimise în eter, spre oameni la fel de măcinaţi pe interior de un gol ce nu poate fi umplut?
Isus are nevoie să nu fie singur, așa cum Îl lăsăm de două mii de ani.
Așa că, anul ăsta, mi-am luat inima în dinți, I-am trimis o felicitare și L-am întrebat:
Vrei să vii de Crăciun la mine?
