de Adriana Stoicescu, judecător, președinte Tribunalul Timiș
Numele de familie al nostru, al tuturor, ar trebui să fie nesimţire. Tupeu. Indiferenţă. Mârlănie.
Timişoara, 2020. Laborator Synevo, str. Teiului. Ora 9. O coada de 8 persoane, pe scări.O femeie în vârstă care se sprijină disperată de perete. O gravidă ce-şi frânge mâinile de frig.Înăuntru, cald şi bine.Intru să întreb ceva. Pe „pepsiglasul” anisian tronează o lozincă mobilizatoare: „Sub mască e un zâmbet.”
Cred că au vrut să scrie rânjet.Stăm. Ne uităm, inutil şi disperat, pe fereastra laboratorului. În recepţie ar putea sta, liniştiţi şi distanţaţi, vreo 4 oameni.Îndrăznesc să intru şi să întreb de ce nu putem intra. Mi se răspunde răstit că pandemie, că eu nu ştiu ce se întâmplă, că de ce fac scandal.Doamna abia se ţine pe picioare. Risc şi deschid uşa şi o împing înăuntru.Afară, se adună lume. Tristă, bolnavă, înfrigurată.Când în sfârşit intru şi las proba, am o oră de aşteptat. În frig.
Ce vom face la iarnă?
Vă spun eu. Vom muri până atunci.
Corupţia ucide? Da. Dar până la ea, imensa, atotputernica nesimţire. Care e a noastră, nu doar a politicienilor.
Plăteşti o căruţă de bani ca să stai agăţat de o scară, în frig, în timp ce o duduie impertinentă şi suficientă urlă la tine că e pandemie.
O viaţă întreagă românul stă, tace şi-şi acceptă soarta.Aşteaptă să fie băgat în seamă de dudui cochete, care completează zeci de hârtii, de personaje prea înalte, ocupate cu binele ţărişoarei, de pseudolideri care cerşesc votul.
Românul visează o viaţă întreagă să fie băgat în seamă de cineva, de oricine.Apoi arde de viu într-un spital.Peste un an, doi, cinci ani va fi la fel.
Cât de jos am ajuns? Cât de jegoşi pot fi? Cât mai îndurăm?
