de Adriana Stoicescu, judecător
Inabusita de fumul de mititei, pierduta printe tarabele cu fasole si varza, Romania s-a trezit din nou singura.
Din fata cu cosite blonde si talie de viespe, adorata acum multi ani, a ramas doar o batranica trista, imbracata ponosit, care are o singura dilema: mancare sau medicamente?
Romania nu stie daca mai e o tara. Daca mai are un popor.
Pare a fi o colonie uitata, de la maginea imperiului, de care isi aduc aminte mai marii stapani, din cand in cand, pe la vreun eveniment.
Suntem o colonie si nu e vina nimanui.
Doar a noastra.
Votam de 30 de ani hotii doar pentru ca mai poleesc cate un acoperis de biserica si ne mai dau si noua cate un oscior de ros.
A furat, dar a si facut, maica, nu-i asa?
Suntem o colonie pentru ca alegem sa stam in birt la 10 dimineata in loc sa muncim, sa copiem in loc sa invatam, sa ne aruncam gunoaiele in rau in loc sa ne curatam gradina din fata casei si ulita.
Ne-am obisnuit cu statutul de sclavi si ne convine sa nu ne batem capul cu nimic.
Ne prefacem ca muncim apoi venim acasa si ne tolanim la tv, convinsi ca poate fi mai rau.
Am schimbat doar directia in care privim pentru a primi aprobarea stapanului.
Singura noastra constanta e ura.
Ne uram visceral unii pe altii si ne inchinam la tot ce nu e romanesc.
Ne pute tot ce are eticheta autohtona si ne dam in cap unii altora cu consecventa si inversunare.
Apoi, ne vaitam.
Ne iau altii lemnul? Nu, il dam noi pe nimic.
Orice sat cu un petec de padure este furat sistematic, de la vladica la opinca.
Ne iau altii petrolul?
Il dam noi pe doi lei, ca sa mai puna 1 leu deoparte baietii destepti.
Ne iau pe nimic graul?
Nu ne pasa.
E buna painea de plastic, importata din China.
Si pentru toate astea doar noi suntem de vina.
Pentru ca nu ne pasa de tara asta.
Nu ne pasa de noi.
Iubirea de tara ar trebui sa fie o rugaciune continua.
Dar, noi nu avem timp de asta.
Avem timp doar sa o injuram.
Si, din cand in cand, sa ne emotionam cand ni se spune ca suntem indispensabili pe frontul de est, in timp ce, pentru ei, suntem la fel de importanti precum izmenele ce acopera piciorul fin, proaspat epilat, al lui Pierre sau John, marsaluind voios spre Deveselu, unde vor fi primiti cu paine, sare si cateva fete, ca avem destule, nu-i asa?
Daca ii spunem “La multi ani” de 1 decembrie, am putea sa o iubim in fiecare zi….
Ce ar fi sa incepem de azi?
