de Adriana Stoicescu, judecător
Nu ştiu dacă aş trece, azi, proba psihologică la admiterea în magistratură.
Cu siguranţă, văzând derularea interviului, în anii precedenţi, nu l-aş lua.
Nu ştiu care este profilul judecătorului, în prezent.
Nu înţeleg de ce ar trebui să te pregăteşti pentru o testare psihologică.
Nu înţeleg de ce trebuie să existe un manual care să te înveţe cum să răspunzi la întrebarea “l-ai citit pe Balzac?”.
Nu ştiu dacă sunt fireşti întrebările despre viaţa sexuală sau despre ce ai face dacă îţi e copilul pe moarte şi singurul care te poate ajuta să îl salvezi e un interlop.
Nu este cazul să acuzaţi psihologii examinatori pentru numărul candidaţilor respinşi cât timp nu cunoaşteţi care este profilul avut în vedere de comisia de examinare.
Dar, staţi, suntem experţi în a ne da cu părerea…
Jobul ăsta nu e un job de la 8 la 16, ci o vocaţie, pe care nu o poţi identifica niciodată într-un interviu de 15 min.
Jobul ăsta înseamnă mult mai multe cărţi citite decât cursurile de drept.
Jobul ăsta înseamnă empatie şi echilibru, bun-simţ şi asumare, respect şi atenţie.
Şi mult curaj.
Nu cred că eşti un bun judecător doar pentru că ai luat examenul de admitere la INM.
Aşa cum nu poţi deveni medic sau preot sau dascăl doar pentru că ai terminat facultatea şi ţi-ai dat duhul în sesiuni.
Sunt chemări, nu locuri de muncă.
Iar ca să fii judecător ar trebui să citeşti sau măcar să încerci să citeşti, zi de zi, o altă Carte.
Cartea care te învaţă cu adevărat ce trebuie să ai ca să judeci alţi oameni şi alte vieţi.
Smerenie se numeşte.
Şi nu o vom identifica niciodată în nişte teste.
Ci doar privindu-i pe oamenii care vor să poarte roba cum se poartă cu cei săraci şi desculţi şi flămânzi.
Îmi doresc judecători care pot să privească oamenii în ochi şi să îi înţeleagă.
Şi să îndrepte lucrurile strâmbe.
Restul e poveste.
