de Adriana Stoicescu, judecător
Destinatar: OncoHelp (sau un altfel de mesaj de Craciun….)
E dimineata de Craciun si ma precipit spre iesire, nu care cumva sa ajung tarziu la Biserica.
Ma duc sa imi iau perfuzia de Dumnezeu si Prunc si Fecioara…
Tu ce perfuzie faci azi? Un nume complicat, ce seamana a incantatia unui chimist pus pe sotii, menita sa iti salveze viata?
Care viata?
Diagnosticul asta te transforma intr-un numar. Pacientul cu nr. 3000 pe lista de cancere de plamani. Sau prostata, daca esti norocos.
Devii o fisa, intr-o mare de fise, dintr-un ocean de alte hartoage ce te inglobeaza in statistica seaca, totusi vie, in care te transformi pe zi ce trece.
A cata tura e? Chimio sau radio?
RMN ul ce zice?
Nu prea mai conteaza.
Ghilotina a cazut.
Totul a luat-o razna.
Viata ta s-a transformat intr- o permanenta asteptare: astepti rezultatele analizelor, ale CT ului. Astepti reteta compensata si mila Statului care iti scoate ochii ca iti plateste tratamentul, biet sarac ce faci umbra pamantului degeaba…
Ai devenit paria. Esti privit cu mila, inclusiv de ai tai. Se susoteste cand intri in camera si distingi un “saracul, are cancer”.
Hello, iti vine sa le strigi. Sunt aici. Sunt Viu. Traiesc.
Nu conteaza. Imortalii si vesnicii de langa tine ti-au stabilit deja viitorul, crezand, saracii, ca moartea ramane pentru ei o fictiune si doar altii se vor intalni cu ea.
Esti mai mult absent caci asa iti spune societatea asta ca trebuie sa fi cand este blonav de cancer. Nu poti tulbura viata oamenilor cu privirea ta pierduta si culoarea pamantie.
Privesti derularea evenimentelor care se cheama, ce ironie, viata ta, cu incetinitorul. Esti ca un film vechi si prafuit ce nu mai spune nicio poveste…
Si te macina o singura intrebare: de ce eu?
Chiar, de ce tu? De ce el? De ce, parca, toti oamenii buni primesc in moalele capului diagnosticul care ii trimite direct pe esafod…
Pe tine, pe sotia ta, pe fiica ta…
Caci drama lor e poate mai mare decat a ta, dar nu tu stii, pentru ca nu iti arata suferinta lor, care e atat de chinuitoare inca li se opreste respiratia.
Te mint si se mint frumos.
Esti singur si de-abia acum intelegi dimensiunea singuratatii tale.
Ciudat, dar incepi sa vezi in jurul tau. Coapacii au alte culori, nu-i asa? Cerul e prea albastru ca sa fie real. Iar stelele, sa fim seriosi, nu au fost niciodata atat de stralucitoare…
Vantul iti mangaie fata cum doar cand erai copil simteai.
De ce trebuie sa ne aduca atat de aproape de moarte ca sa intelegem ce pretioasa e clipa asta?
Azi te simti singur, stiu.
Esti singur, pentru ca pe Golgota suntem singuri.
Nu e nimeni langa tine sa iti stearga fruntea si nici sa ridice capatul Crucii.
Macar asa ti-ar fi mai usor…
Esti singur si nu crezi ca vei reusi.
Ai tai sunt pe Golgota lor, insingurati si disperati, uniti de o luminita difuza, o mica speranta ca palpaie in sufletele lor.
Esti singur, pentru ca ne nastem singuri si murim la fel.
Dar, putem trai, in clipa asta care se numeste viata, incercand sa fim mai buni unii cu altii.
Sa nu ne mai uram. Sa nu ne mai invidiem. Sa ne permitem unii altora sa fim fericiti.
Atat.
Nu iti pot lua povara, dar ma pot ruga pentru tine si azi si maine si pana la final, sperand ca rugaciunile mele de azi, pentru tine, se vor transforma candva in picaturi de apa ce ma vor salva din iadul durerii mele cand imi voi duce Crucea pe propria-mi Golgota.
Craciun binecuvantat tuturor!
