- Reclama -
COMENTARIU DE BOGDAN TIBERIU IACOB (PRELUARE INPOLITICS)
După respingerea a două propuneri de ministru de către președinte, toată lumea așteaptă următoarele două propuneri, care, de această dată, nu vor mai putea fi refuzate. De unde știm asta? De la o decizie a CCR din februarie 2008, cu nr.98, destul de controversată, dar, vorba aia, unde e lege nu e tocmeală.
Sau este?
Ne amintim cu toții scandalul provocat de refuzul lui Traian Băsescu, în 2008, de a o numi pe Norica Nicolai la ministerul Justiției, cînd s-a ajuns la Curtea Constituțională, iar aceasta a decis:
”În exercitarea atribuţiilor prevăzute de art.85 alin.(2) din Constituţie, Preşedintele României poate refuza, o singură dată, motivat, propunerea primului-ministru de numire a unei persoane în funcţia vacantă de ministru. Primul-ministru este obligat să propună o altă persoană. Definitivă şi general obligatorie”.
La acea vreme, nu a fost deloc clar cum s-a stabilit că poate respinge președintele candidaturi doar o dată – de ce nu de două-trei ori? – dat fiind că în Constituție nu se prea pomenește ceva nici măcar pe aproape.
Dar, dacă așa au decis judecătorii constituționali, s-a procedat în consecință.
Există, însă, o problemă majoră, care ar putea complica serios lucrurile.
Cu doar un an înaintea acestei decizii, CCR se confruntase cu o primă sesizare de acest gen, în urma refuzului lui Traian Băsescu de a-l desemna ministru de externe pe Adrian Cioroianu, după demisia lui Mihai Răzvan Ungureanu.
După dezbateri, prin decizia 356/2007, CCR stabilise atunci următoarele:
”În exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 85 alin. (2) din Constituție, Președintele României nu are un drept de veto, dar poate cere primului-ministru să renunțe la propunerea făcută, atunci când constată că persoana propusă nu îndeplinește condițiile legale pentru exercitarea funcției de membru al Guvernului”.
De ce s-a ajuns peste doar un an la o nouă implicare a CCR într-un scandal similar?
Răspunsul îl oferă chiar Curtea, în preambulul deciziei din 2008, atunci cînd explică de ce a analizat din nou chestiunea, în ciuda existenței unei decizii anterioare:
”Dat fiind că în cazul citat conflictul încetase înainte de judecarea cauzei de către Curtea Constituţională, prin numirea ministrului neagreat iniţial de Preşedintele României, Curtea nu şi-a propus să rezolve, prin decizia citată, şi problema numărului de cazuri în care Preşedintele poate refuza o propunere a primului-ministru şi nici dacă primul-ministru poate reitera propunerea iniţială respinsă de Preşedinte”.
Altfel spus, pentru că Băsescu cedase și-l numise pe Cioroianu înainte de decizia CCR din 2007, judecătorii acesteia nu s-au mai preocupat și de un alt posibil aspect, anume de cîte ori s-ar putea opune președintele unei propuneri, stabilind doar că refuzul acestuia se poate produce doar în condițiile încălcării condițiilor legale de către cei propuși.
Decizia din 2008, care stabilește că președintele poate respinge doar o dată o propunere, și atunci motivat, poate fi considerată fie în conflict cu cea din 2007, ceea ce ar putea conduce la un nou arbitraj al judecătorilor, pentru a se stabili odată pentru totdeauna cum stau lucrurile, sau, la fel de bine, poate fi considerată ca venind în completarea celei din 2007, adică președintele să nu poată refuza decît dacă ministrul propus nu îndeplinește condițiile legale și să fie obligat să motiveze asta public.
În primul caz, rezultatul e imprevizibil și ține de modul în care ar decide actualii judecători.
În al doilea, însă, ar fi o grea lovitură pentru președintele României, oricare ar fi el, pentru că i-ar elimina posibilitatea de a respinge propuneri după bunul plac.
De altfel, actualul ministru al Justiției, Tudorel Toader, pe atunci membru al CCR, a făcut opinie separată alături de un alt judecător, Valentin Puskas, cei doi trimițînd exact la decizia CCR din 2007:
Iată un fragment semnificativ din poziția lor:
”În dezacord cu opinia majoritară, apreciem că soluţia adoptată reprezintă o nejustificată îndepărtare de la rezolvările cu valoare de principiu constituţional, adoptate prin Decizia nr.356 din 5 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.322 din 14 mai 2007, referitoare la numirea domnului Adrian Mihai Cioroianu în funcţia de ministru al afacerilor externe, o completare la Constituţie şi în acelaşi timp un pas semnificativ de la republica semiprezidenţială spre o republică prezidenţială.
Este de observat că prin Decizia nr.356 din 5 aprilie 2007 Curtea Constituţională a statuat faptul că, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art.85 alin.(2) din Constituţie, Preşedintele României nu are un drept de veto, dar poate cere primului-ministru să renunţe la propunerea făcută, atunci când constată că persoana propusă nu îndeplineşte condiţiile legale pentru
exercitarea funcţiei de membru al Guvernului. În toate cazurile respingerea candidaturii trebuie să fie motivată. Condiţiile legale ce trebuie îndeplinite pentru exercitarea funcţiei de membru al Guvernului sunt cele enumerate în art.2 din Legea nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea
Guvernului României şi a ministerelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.164 din. 2 aprilie 2001, cu modificările şi completările ulterioare. Soluţionând conflictul juridic de natură constituţională dintre Guvern şi Preşedintele României, conflict apărut în legătură cu
numirea doamnei Norica Nicolai în funcţia de ministru al justiţiei, Curtea Constituţională a statuat că, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art.85 alin.(2) din Constituţie, Preşedintele României poate refuza, o singură dată, motivat, propunerea primului-ministru de numire a unei persoane în funcţia vacantă de ministru. Din această perspectivă, considerăm că marja de apreciere a
Preşedintelui României este foarte cuprinzătoare, chiar dacă acesta rămâne răspunzător politic, în faţa electoratului, pentru modul în care a motivat refuzul de a da curs propunerii primului-ministru. Potrivit prevederilor art.85 alin.(2) din Constituţie, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii
membri ai Guvernului. Statuând că Preşedintele României poate refuza, o singură dată, motivat, propunerea primului-ministru de numire a unei persoane în funcţia vacantă de ministru, de această dată Curtea Constituţională a adăugat faptul că primul-ministru este obligat să propună o altă persoană. Se observă că numărul de cazuri în care Preşedintele României poate cere
primului-ministru să facă altă nominalizare pentru funcţia de ministru vacantă a fost stabilit prin raportare la prevederile art.77 alin.(2) din Legea fundamentală, prevederi potrivit cărora, înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii. Curtea
a mai apreciat că această soluţie are valoare constituţională de principiu cu aplicaţiune generală în cazuri similare. Consecvenţi cu acest raţionament, ar fi trebuit ca, după refuzul Preşedintelui de numire a unei persoane în funcţia vacantă, primul-ministru să poată reveni, propunând aceeaşi persoană pentru funcţia de ministru, tot astfel cum după cererea de reexaminare a legii,
Preşedintele este obligat să promulge legea, chiar dacă are acelaşi conţinut, legiuitorul considerând că nu sunt necesare modificări în sensul celor solicitate.
Dreptul consacrat în favoarea Preşedintelui României de a putea să refuze, o singură dată, motivat, propunerea primului-ministru de numire a unei persoane în funcţia vacantă de ministru, urmat de obligaţia impusă acestuia de a propune o altă persoană, reprezintă, în opinia noastră, un pas semnificativ de la arhitectura constituţională semiprezidenţială spre o republică
prezidenţială”.
- Advertisement -
