O RELATARE RADIO EUROPA LIBERA DE VICTOR ESKENASY
Între aparițiile de carte ale anului 2015, la capitolul biografiilor istorice, „Fata lui Stalin. Viața extraordinară și tumultoasă a Svetlanei Alilueva” de Rosemary Sullivan* este una dintre cele mai instructive și pasionante lecturi, într-o vreme în care se discută mult ofensiva propagandistică anti-occidentală a Kremlinului.
Minuțios documentată în arhivele istorice, scrisă alert, și evitînd concluzii hazardate ale faptelor prezentate, biografia fiicei lui Stalin, devenită celebră după plecarea ei din Uniunea Sovietică în decembrie 1966 și cererea de azil politic la ambasada Statelor Unite din India, la 5 martie 1967, merită amplu să fie citită de istorici și nu numai de ei.
Pentru oficialitățile sovietice anul 1967 nu era unul oarecare, dat fiind apropierea aniversării a 50 de ani de la revoluția ce i-a adus la putere în Rusia pe comuniști, în timp ce, pentru administrația Johnson, la ora defecțiunii Svetlanei Alilueva, importantă era speranța unei relaxări în relațiile bilaterale și a ratificării unei convenții consulare cu importante implicații diplomatice de ambele părți.
De aici și prime dezvoltări rocambolești pentru Alilueva, scoasă întîi din India, în secret, în Italia, unde avea să fie ținută incognito, în timp ce Washingtonul încerca să negocieze plasarea ei într-o terță țară; primită apoi cu titlu umanitar, timp de cîteva săptămîni pe teritoriul elvețian, și ascunsă la reședințe în munții Bernei, înainte de a ajunge, în final, la 21 aprilie, la New York, cu o viză de turist valabilă pe șase luni și cu intenția declarată oficial de a-și reglementa afacerile cu editura Harper & Row ce urma să-i publice prima carte; o manieră, apreciată și de sovietici, de a se evita o ciocnire diplomatică directă între administrațiile de la Moscova și Washington.
Dar, „Douăzeci de scrisori către un prieten” nu era un manuscris oarecare, ci o autobiografie – pusă pe hîrtie în 1963 – a unei personalități care cunoscuse îndeaproape nu numai familia lui Stalin, dar și întreaga conducere sovietică în anii de teroare și în cei ai Războiului rece. De aici și teama, amestecată cu dușmănie, a liderilor ruși și a KGB-ului, la conducerea căruia, la trei săptămîni după sosirea Svetlanei Alilueva la New York, era instalat Iuri Andropov.
Acțiunile de denigrare a Aliluevei și o aparentă tentativă eșuată de răpire a ei din Statele Unite s-au succedat, dar preocuparea principală a KGB-ului a fost să contracareze publicarea cărții fiicei lui Stalin și așteptatele pagube de imagine ce ar fi putut să le aducă sărbătoririi și „cauzei” Revoluției din Octombrie.
KGB-ul a reușit să confiște de la fiul Svetlanei o copie a manuscrisului rămasă la Moscova, iar unul din agenții săi de dezinformare cei mai cunoscuți și eficienți, Vitali Evghenievici Lui (Victor Louis) a avut o idee ingenioasă: manuscrisul, epurat la Moscova de orice pasaje de rău augur pentru sovietici și, implict, diluat, să fie vîndut unui editor londonez, care să-l publice imediat, înaintea ediției originale anunțată de editura Harper & Row pentru octombrie.
Omul ales de sovietici a fost Alec Flegon, un basarabean de origine, stabilit la Londra, care înființase editura Flegon Press la care publica în ediții pirat literatură samizdat, scoasă din Rusia de diverse persoane, fără să plătească vreodată drepturile cuvenite autorilor. Flegon a fost primul care a publicat opere ce aveau să devină celebre ca „Inima de cîine” a lui Mihail Bulgakov, „O zi din viața lui Ivan Denisovici” a lui Soljenițîn, și versiuni în limba rusă ale romanului lui Boris Pasternak, „Dr. Jivago”.
Olec Flegonț – numele și l-a schimbat în 1956, după fuga în Occident – se născuse în 1924 într-un sat din Basarabia, mama fiind româncă, tatăl după toate aparențele de origine belarus, inspector școlar. Familia avea să se refugieze în 1940 la București, unde, după război, tînărul Flegonț a urmat studii de inginerie electro-mecanică la Universitate și a fost trimis ulterior să studieze literatura la Moscova, la Institutul Gorki. Revenit la București a lucrat în Ministerul agriculturii. În 1956, la ora revoluției ungare se afla în concediu în Slovacia și cum revenirea prin Ungaria era imposibilă, a cerut aprobarea de a se întoarce prin Viena.
Ajuns în Austria a cerut azil politic, plănuind să emigreze mai departe în Canada. A rămas însă la Londra, unde, după o scurtă perioadă de lucru la o fabrică, a fost angajat redactor la Serviciul român al BBC-ului. În 1962 a înființat Flegon Press, editură la care a început să publice o revistă lietară în limba rusă „Student”. Iar după lectura nuvelei „O zi din viața lui Ivan Denisovici”, apărută în revista „Novîi Mir”, a decis să publice cărți.
Acțiunea KGB-ului, în 1967, de a-l face pe basarabeanul Alec Flegon să publice o ediția a memoriilor Svetlanei Alilueva, avea să eșueze însă. (VA URMA)
