După 25 de ani de la operațiunea „Mani Pulite”, care a zguduit o clasă politică dominată de corupție, Italia încă se mai luptă cu vechii săi demoni, comentează joi agenția France Presse.
La 17 februarie 1992, un magistrat din Milano, Antonio Di Pietro, a dispus arestarea lui Mario Chiesa, un reprezentant obscur al Partidului Socialist Italian (PSI), dând astfel startul operațiunii „Mani Pulite” („Mâini Curate”).
Sutele de anchete și arestări care au urmat au decapitat clasa politică de la acel moment dezvăluind corupția sistemică a acesteia, l-a împins în exil pe fostul premier Bettino Cradeschizând calea în 1994 pentru un anume Silvio Berlusconi.xi, șeful PSI, și a pus capăt Primei Republici italiene,
Însă în pofida impactului enorm al „Mani Pulite”, Italia rămâne cu regularitate lovită de scandaluri de corupție, de la cele care l-au avut în centru pe Berlusconi și până la rețeaua amplă „Mafia Capitale” la Roma, trecând printr-o bună parte din marile șantiere ale țării, cum ar fi digurile proiectului MOSE la Veneția și Expoziția Universală din 2015 de la Milano.
Un raport recent al Direcției naționale antimafia releva chiar o creștere a fenomenului, cu 904 persoane denunțate sau arestate pentru corupție sau deturnări de fonduri în primul semestru din 2016, comparativ cu 841 de cazuri în semestrul precedent.
„Cu siguranță, situația nu este strălucită, chiar dacă ea s-a îmbunătățit în ultimii ani”, consideră Virginio Carnevali, președinte al Transparency International Italia, o organizație neguvernamentală care luptă împotriva corupției.
„Tendința s-a inversat, însă rămân multe lucruri de făcut. Corupția este astăzi arma preferată a criminalității organizate, care ucide mult mai puțin, deoarece este mult mai ușor să corupi decât să ucizi”, a declarat el pentru AFP.
„Există o problemă culturală. Italia a fost mult timp dominată de puteri străine și a păcăli statul însemna a păcăli inamicul, invadatorul. Oamenii nu înțeleg că statul suntem noi, că această corupție, la fel ca evaziunea fiscală, face să ne dispară banii din buzunare”, a adăugat el.
Conform raportului pe 2016 al Transparency International, Italia, cu 47 de puncte, se află pe poziția 60 din 176 de țări. Stă cu o poziție mai bine decât în 2015, însă, în Uniunea Europeană, numai Grecia și Bulgaria sunt mai prost plasate.
Statul încearcă să răspundă la această provocare și a creat în urmă cu patru ani Autoritatea Națională Anticorupție (ANAC). La conducerea instituției se află magistratul Raffaele Cantone, care mizează în primul rând pe virtuțile „transparenței”.
„Țările care ocupă primele locuri (ale statelor cel mai puțin corupte — n.r.) în clasamentul Transparency International (Danemarca și Noua Zeelandă, cu 90 de puncte) nu sunt țări care folosesc metode represive draconice, ci țări care își îndeamnă cetățenii să colaboreze”, a explicat el pentru AFP.
În ultimii ani, Italia a plătit prețul unei legislații dorite de Berlusconi, care, pentru a se proteja de numeroase procese deschise împotriva sa, a relaxat legislația privind falsificarea de bilanțuri contabile, corupția sau termele de prescriere a unor delicte fiscale. Însă situația s-a îmbunătățit, dă asigurări Cantone.
Corupția continuă totuși să aibă un cost economic enorm pentru Italia. „Estimarea de 60 de miliarde de euro” avansată de unele ONG-uri „nu are niciun fundament, costul este probabil mai mare”, a spus el.
Iar corupția găsește un teren favorabil cu o administrație publică italiană care folosește banii contribuabililor fără o prea mare eficacitate.
Corupția în Italia „se manifestă într-un mod extrem de pregnant” în sectorul licitațiilor publice, a confirmat în această săptămână un raport al Curții de Conturi.
„Ineficiența administrației publice determină corupția. Corupția se naște din neîncrederea unor cetățeni față de administrația publică”, a mai afirmat Cantone.
Transparency International evidențiază „corupția sistemică și inegalitățile sociale” care „se întăresc reciproc, conducând la o dezamăgire populară față de lumea politică și furnizând un teren fertil pentru apariția unor politicieni populiști”.
Cu alte cuvinte, „dacă toată lumea trișează, trișez” și eu, rezumă pentru AFP Antonio Di Pietro, care, după ce a trecut prin politică, a devenit avocat.
El a povestit pentru agenția franceză de presă cum „a marcat fiecare bancnotă” a mitei-capcană în prima anchetă în operațiunii, din data de 17 februarie 1992.
„Știam că urma să fie dată mită, deoarece cel care urma să o facă îmi spusese și am organizat împreună întâlnirea-capcană. Am marcat bancnotele una câte una și, când am intervenit, acuzatul mi-a spus: ‘Sunt banii mei’. Iar eu i-am răspuns: ‘Însă cum vă explicați acest semn pe care l-am făcut pe fiecare dintre bancnote?'”, își reamintește Antonio Di Pietro.
El a mai spus că era un sistem de corupție „care făcea în așa fel încât dacă te găseai pe o anumită listă de companii, puteai participa la licitații, la lucrările publice sau la furnizările de echipamente, altfel erai exclus”.
Di Pietro a mai declarat că pentru a distruge un întreg sistem „trebuia găsit un mijloc de a rupe tăcerea, pactul omerta”.
„Ancheta ‘Mani Pulite’ nu este o anchetă asupra corupției, este o anchetă asupra neregulilor în bilanțuri. Am înțeles că cea mai mare parte a companiilor implicate în licitațiile publice aveau filiale în paradisuri fiscale”, a adăugat el.
„Or, neregulile în bilanțuri pot fi documentate. Cu ajutorul comisiilor rogatorii am reușit să obținem documente și atunci întrebam compania vizată: ‘De ce ați făcut acest lucru?’. ‘Am fost constrânși’, răspundeau companiile, iar în acest fel am rupt pactul tăcerii”, a mai afirmat el.
