de Václav Klaus, președintele Republicii Cehe, 2003-2013, editorial oferit spre publicare Visegrád Post de Institutul Václav Klaus
Suferința a sute de mii de civili, dar și a soldaților (nu toți militarii profesioniști), pagubele materiale enorme care vor afecta nu doar locurile care servesc drept teatru pentru luptele în desfășurare, plus consecințele colosale ale plecării unui masă de refugiați – toate acestea sunt încă incalculabile. Nu avem niciun motiv să încercăm să cuantificăm toate acestea acum, la începutul acestui proces tragic. Ceea ce trebuie făcut acum este să cerem o încetare imediată a focului, un armistițiu și să îndemnăm protagoniștii să se arate gata să accepte compromisuri inteligente, atâta timp cât acestea corespund unor propuneri serioase.
O astfel de abordare necesită însă trecerea dincolo de emoție, durere, simpatie și gesturi ieftine – ca să nu mai vorbim de încercările de exploatare a situației ale diverșilor politicieni .Este nevoie de o revenire la o perspectivă rațională asupra cauzelor situației actuale. Aceasta este condiția sine qua non pentru găsirea unei soluții de natură să minimizeze pierderile și costurile de tot felul.
În căutarea unor astfel de soluții, exagerările retorice și frazele mărețe de politică nu vor fi suficiente. Nu este suficient să te angajezi în jocuri politice care gravitează mereu în jurul politicii interne (în acest caz, în Cehia: în jurul alegerilor municipale, senatoriale și prezidențiale care se apropie).
Acest război, care se desfășoară deja de trei săptămâni, nu se va încheia repede – nu de la sine. Ceea ce încă lipsește aici este o analiză care să ne spună de ce s-au întâmplat toate acestea. Chiar în primele zile, am fost îndemnat să tac, să mă abțin de la analize. Astăzi, această muncă a devenit nu numai posibilă, dar poate chiar necesară.
Cineva va trebui să o spună: principala victimă a evenimentelor actuale, Ucraina, a fost, de la bun început, doar un pion pe tabla de șah al unui joc mult mai mare. Ar fi meschin să-l acuzi de asta, să susțin că Ucraina ar fi trebuit să refuze acest rol sau că ar fi trebuit să înțeleagă asta de mult. Ar fi prea ușor de spus – mai ales cu privirea retrospectivă pe care o avem acum. În situația complicată a unei Ucraine post-comuniste care era, de altfel, profund divizată, ne întrebăm cine ar fi avut suficientă putere și legitimitate pentru a acționa în acest fel.
Este evident că, cel puțin în ultimii zece ani, Ucraina a fost scena unei confruntări între Occident și Rusia (aproape că am scris: Vest și Est – dar asta ar conta fără China).
Asistăm aici la un „joc târziu” al Războiului Rece. Pentru Statele Unite și aliații săi, este continuarea unei politici de hegemonie unipolară (inspirată de victoria lor de la sfârșitul Războiului Rece); și, pentru Rusia: este decizia de a nu permite nimănui – ca să folosesc propriile cuvinte – să „trece linia roșie” reprezentată pentru aceasta de aderarea unei țări vecine la NATO.
Sunt de acord cu școala realistă a politicii externe americane – cea a lui Kissinger și Brzeziński, și a următoarei generații: Mearsheimer și Carpenter – când ne explică că așa este, pur și simplu, afacerea istorică. Oferta în care Ucraina, nefiind primit același număr de cărți (sau cărți din orice alt pachet), nu a avut de ales decât să se alăture uneia sau mai multor tabere existente. De la „Maidanul” din 2014, Ucraina – sau mai precis: clasa sa politică – a optat pentru confruntarea cu Rusia, în special în speranța aderării la NATO și UE (și presupusele beneficii ale unei astfel de apartenențe, așa cum le înțelegea Ucraina, adică destul de imperfect).
Ucraina se aștepta la o confruntare cu totul diferită de cea a războiului care a început pe 24 februarie 2022. A greșit Ucraina? Ar fi trebuit să se aștepte la ce sa întâmplat cu ea? Am recunoscut, de câteva ori deja, că nu mă aștept la un război total – dar nu sunt un politician ucrainean. Aceasta a fost, pentru mine, o problemă secundară – chiar dacă aveam o percepție cât mai serioasă asupra ei (și care mi-a inspirat cu adevărat îngrijorare); pentru un politician ucrainean, însă, trebuie să fi fost o chestiune de viață și de moarte.
Ar fi trebuit să poată „citi” planurile și intențiile Rusiei? Să pătrundem în sufletul Rusiei și al lui Putin mai bine decât suntem capabili noi la Praga? Și că alții nu sunt capabili de asta, la Berlin, Paris sau Washington? Ar fi trebuit să ia mai în serios pretențiile lui Putin – vechi de multe luni? La mine, aș avea tendința să le găsesc scuze, sub forma analogiei pe care am folosit-o mai devreme: aveau alte cărți în mână decât un Biden sau un Putin. Și încercam să-i convingem că au sprijin deplin din partea Occidentului.
Întrebarea care se pune acum este cea a seriozității negocierilor începute. Cheia succesului lor este răspunsul la următoarea întrebare: Ce viziune asupra viitorului Ucrainei va determina Rusia să pună capăt războiului? Răspunsul din Occident trebuie să vină cât mai repede posibil. În fiecare zi, costurile cresc exponențial. Pentru Republica Cehă, ca și pentru alte țări, această întrebare este absolut crucială.
