În relația cu statul român e greu de spus cine l-a folosit mai mult pe celălalt. Serviciile lui Vântu au fost răsplătite așa cum știe statul să răsplătească: uneori cu generozitate, alteori cu arestări. Puțini știu de contribuția lui Vântu, în 1999, la deblocarea, în Parlament, a acordării dreptului de survol pentru avioanele NATO care urmau să bombardeze Serbia. Și mai puțini știu despre misiunile executate de Vântu și de banii lui, în acord cu serviciile, în Republica Moldova. Sînt fapte, acțiuni încadrate la categoria secretelor “strategice”, reglate cu chitanțe interne, cu privit în altă parte și cu privatizări din scurt, de pe urma cărora ambele părți au cules dividende. Culmea, eticheta de escroc romantic, asumată public, l-a ajutat pe Vântu să coabiteze la modul profitabil cu cele mai pure instituții de forță ale statului de drept, scrie în Cațavencii Doru Bușcu, unul din foștii șefi din trustul Realitatea-Cațavencu al lui Sorin Ovidiu Vântu.
Vântu a avut, însă, o gură mare și vocația pericolului. I-a plăcut mereu să vorbească provocator, să șocheze de dragul de a șoca și să presare tîmpenii peste un discurs exaltat. Grandoman fără limite, Vântu i-a hrănit pe politicieni din palmă, dar nu s-a putut abține să folosească aceeași palmă ca să-i plesnească, din îngîmfare, peste ochi. De la această manie i s-a tras. Băsescu a fost primul care i-a întors palma, apoi a urmat capul în gură, mai afirmă Bușcu.
