O peştera din Bihor care ascunde urme ale locuitorilor acestor meleaguri din anul 1.600 î.e.n a fost descoperită acum 35 de ani, dar – oricât ar părea de straniu – cercetarea temeinică a bijuteriilor, vaselor, armelor şi, mai ales, a osemintelor umane a început abia anul trecut. Experţii încearcă să afle cine au fost femeile uriaşe înhumate în grotă, asemănătoare celei din imagine, ce statut au avut în comunitatea lor şi de ce aceasta a simţit nevoia să le protejeze trupurile, ascunzându-le într-o galerie greu accesibilă, pe care au şi „sigilat-o” cu blocuri mari de calcar, scrie Bihoreanul.
Aflată pe o vale pitorească de la marginea unui sat, peştera a fost descoperită în anii ’70, dar explorată abia după un deceniu. În 1984, speologii orădeni Gábor Halasi (foto) şi Gyula Birtalan au descoperit o galerie în care, odată intraţi, au rămas uluiţi. „Un zgomot ca de ciob spart sub presiunea botoşeilor de neopren îi opreşte pe cei doi exploratori pentru o examinare atentă. Surpriza este imensă!”, aşa a fost descris momentul, într-o carte de speologie publicată în acea vreme la Bucureşti.
Cei doi speologi aveau în faţa ochilor vase de ceramică de felurite dimensiuni, bijuterii de aur, topoare din bronz, bucăţi de argilă arsă şi o mulţime de alte unelte. Inventarul complet n-a fost făcut public niciodată, dar numărul lor ar fi de ordinul zecilor.
Galeria nu adăpostea o aşezare umană, cum s-au mai găsit în alte peşteri din judeţ, ci un cimitir. Exploratorii au găsit trei schelete intacte şi multe alte oase împrăştiate, cel mai probabil, din cauza unor inundaţii subterane. Alte oseminte erau ascunse într-o nişă din peretele grotei, semn că, probabil, erau cele mai importante.
Halasi şi Birtalan au scos din adâncuri câteva dintre vestigii, pentru a le arăta arheologului Emődi János. Surprins şi el, acesta a coborât la rându-i în peşteră, pentru a vedea cu ochii săi „minunea”.
Un an mai târziu, Halasi şi Emődi (cel dintâi chiar cu puţin timp înainte să moară, înecat în timp ce explora o altă peşteră) au relatat în două reviste româneşti de istorie ce au descoperit.
„Deşi materialele arheologice au fost deranjate de inundaţii, totuşi s-a putut constata că ele aparţineau unor morminte de înhumaţie. Din păcate, numai trei din aceste schelete se mai păstrează şi azi in situ în conexiune anatomică. În jurul scheletelor se află vreo 15 vase de lut întregi, mărgele, unelte de piatră cioplită. O mare cantitate de ceramică fragmentară se află presărată pe podeaua sălii, în toate părţile. Două topoare de bronz, oarecum distanţate faţă de morminte, provin din inventarul acestora”, au scris ei. Pentru autenticitate, Halasi şi Emődi au publicat şi opt fotografii.
Autorii subliniau şi un alt aspect important: accesul în peşteră era blocat cu blocuri mari de calcar, cel mai probabil puse intenţionat acolo, semn că cei care au făcut cimitirul chiar au vrut să-l „sigileze” cât mai bine.
Comparând vestigiile cu obiecte găsite în alte peşteri din judeţ despre care se ştia că datează din Epoca Bronzului, speologul şi arheologul au înaintat ipoteza că în această grotă era un cimitir din jurul anilor 1.800-1.600 înaintea erei noastre.
În cimitir s-au găsit oase de femei şi de bărbaţi, fără a se şti deocamdată cu exactitate câte persoane au fost înmormântate. Se pare că mai puţin de 20 şi că cele mai multe oseminte au aparţinut unor femei despre care oamenii de ştiinţă sunt convinşi că au fost foarte importante pentru comunitate, de vreme ce semenii lor s-au străduit atât de mult să le ascundă osemintele şi le-au înmormântat cu tot cu arme şi bijuterii valoroase.
După dentiţie, s-a apreciat că toate femeile au murit de tinere, la vârste între 18 şi 25 ani. Că nu erau nişte persoane obişnuite o arată chiar oasele lor, ce indică faptul că au avut înălţimi impresionante, de circa 2 metri, neobişnuite până şi pentru vremurile noastre, cu atât mai mult pentru acea eră, când oamenii aveau o înălţime de cel mult un metru şi jumătate!
Care le-a fost destinul, încă nu se ştie, dar se întrevăd două ipoteze: fie au fost războinice, ceea ce ar explica de ce au fost înhumate cu arme, fie şamane despre care se credea că au puteri tămăduitoare şi că pot vorbi cu spiritele. Dacă „uriaşele” au fost cu adevărat vrăjitoare ar putea însemna că armele găsite în jurul lor au aparţinut, de fapt, bărbaţilor înhumaţi alături, poate chiar cu rolul de a le păzi. Oricare variantă se va confirma, ies la suprafaţă primele detalii despre civilizaţiile care trăiau aici în vechime şi despre care până acum nu se ştia mai nimic.
Pe cât de importantă este peştera, pe atât pare de nebăgată în seamă. Pe lângă faptul că decenii la rând n-a fost cercetată, grota nu este clasificată ca monument istoric, ceea ce înseamnă că nu este nici protejată prin restricţii de acces instituite în baza legii. Teoretic, oricine e liber să intre în ea.
Pentru a o securiza, prioritatea echipei de cercetători ar trebui să fie clasarea ei, ceea ce ar însemna că nu va putea fi vizitată decât strict în scopuri ştiinţifice şi nu va putea fi distrusă. Totuşi, demersurile în acest sens abia au început. „În luna iunie s-a finalizat dosarul de includere a peşterii în lista monumentelor istorice de categoria A. Urmează să fie discutat subiectul în comisia zonală a monumentelor istorice, apoi în cea naţională”, spune Călin Ghemiş. De ce abia acum, nu poate explica. Arheologul nu se pronunţă nici cu privire la viitorul peşterii, dar e lesne de înţeles că ar trebui prezentată oarecum publicului, dându-i şansa să vadă vestigiile găsite pe aceste meleaguri.
