Ce se va întâmpla cu Grecia? Ce-i de făcut? Toată lumea ştie. Însă intransigenţa germanilor împiedică refacerea Greciei, spune reputatul economist Simon Wren-Lewis, în comentariul său pentru Deutsche Welle.
Am participat, recent, la o conferinţă organizată la Berlin în cadrul căreia, inevitabil, a început să se discute despre situaţia Greciei. Cu această ocazie am reascultat povestea interminabilă despre incompetenţa şi corupţia statului elen. Unele idei sunt, însă, false din start. Ceea ce mi s-a părut esenţial a fost similitudinea naraţiunilor despre sărăcie, care ar fi rezultatul unei slăbiciuni de caracter, imposibil de combătut doar prin ajutoare financiare. Prin urmare, sistemul economic nu are nicio vină.
Discuţiile au eludat un aspect banal, cel puţin până la momentul în care mi-am început eu discursul: Bugetul de stat al Greciei a fost timp de patru ani gestionat de Troică (FMI, BCE şi CE). Rezultatul? Austeritate draconică.
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) estimează că excedentul bugetar primar al Greciei – un instrument uzual de măsurare a politicii bugetare – a crescut semnificativ. În ultimii cinci ani, acest surplus aproape s-a dublat în comparaţie cu valoarea lui din alte state OCDE. Prin urmare, ideea conform căreia Grecia nu a făcut economii suficiente este pur şi simplu ridicolă.
Un fenomen eminamente german
Pe de altă parte, colapsul economiei greceşti (produsul intern brut al ţării a scăzut cu 25 la sută) a distrus efectul benefic al măsurilor de austeritate.
Evaluarea situaţiei scoate la lumină existenţa unui fenomen al cărui specific este aparent pur german. Dacă întrebi un economist din afara Germaniei din ce motiv a clacat economia grecească, foarte probabil acesta va blama politica de austeritate. Pilonul acestei abordări este modelul macroeconomic keynesian, predat în întreaga lume, inclusiv în Germania. Băncile centrale se orientează după el pentru a stabili nivelul dobânzilor. La fel şi Banca Centrală Europeană. Conceptul spune că măsurile de austeritate aplicate economiei unui stat lipsit de politică monetară proprie au un efect de contractare. Mai mult, dacă austeritatea este radicală, există o mare probabilitate ca ea să ruineze respectiva ţară.
Germania este însă poate singura mare naţiune în care modelul keynesian care nu se regăseşte aproape deloc în discursul economic. Mulţi germani vorbesc despre o „învăţătură economică anglo-saxonă”, în pofida faptului că în exteriorul Germaniei cei mai mulţi economişti consideră aplicabilitatea ideilor keynesiene general valabilă. Din punctul meu de vedere, experimentul grecesc a produs o ciocnire între două modele economice diferite: german şi keynesian.
Medicaţie greşită
Grecia este pacientul, iar Troica medicul personal al acesteia. De-a lungul anilor, pacientul a înghiţit pastilele prescrise de medic: o mixtură pe bază de măsuri de austeritate şi reforme structurale. Cu toate că situaţia bolnavului s-a deteriorat, în loc să admită că medicaţia nu a avut efect sau că a fost administrată în exces, medicul îl acuză pe pacient că nu a vrut să înghită pastilele. Noi ştim însă că pacientul a urmat întocmai tratamentul recomandat de doctor, ba chiar, în acest timp, a purces şi la o sumedenie de reforme structurale.
Muchia de cuţit pe care se află Grecia pune la grea încercare gândirea economică predominantă în Germania. Berlinul nu a vrut să recunoască acest adevăr, preferând să construiască un balon de săpun, frumos colorat, în interiorul căruia a proiectat imaginea „grecilor leneşi şi corupţi”, singurii vinovaţi de situaţia mizeră în care se găsesc.
Iată însă că, odată ce grecii au început să pună la îndoială eficienţa reţetelor prescrise de Troică (prin votul oferit formaţiunii politice Syriza), se pare că politicienii germani vor să arunce pacientul peste bord, recte să forţeze un aşa-numit „grexit”.
Interesul german
Ceea ce a urmat este o situaţie rizibilă. Germania nu doreşte nici măcar să se gândească la o eventuală tăiere a datoriilor greceşti sau la restructurarea acestora, deşi FMI ştie foarte bine că un atare balon de oxigen pentru Grecia este inevitabil.
Încăpățânarea germanilor ar putea poate fi justificată doar prin invocarea intereselor proprii în calitate de creditor. Cu toate acestea, Germania trebuie, totuși, să fie conștientă de faptul că, dacă Grecia este forțată să iasă din zona euro, va recupera şi mai puţini bani.
Mi se explică din nou şi din nou că Germania nu trebuie să facă nicio concesie în favoarea grecilor pentru a evita situaţia în care şi alte ţări vor cere restructurarea datoriilor – un fapt care nu s-a întâmplat nici măcar în 2012, când condiţiile de rambursare a datoriilor greceşti au fost modificate.
Mă tem că atât politicienii, cât şi poporul german vor să evite fisurarea convingerilor economice ale Germaniei în cazul în care Grecia eşuează. Tocmai de aceea, aproape că sunt obligaţi ca, în locul adevărului, politicienii germani să povestească cetăţenilor lor numai ce aceştia vor să audă.
Un mare om de stat – sau o mare femeie de stat – nu ar trebui să îşi linguşească poporul, ci să identifice perspective. Rămâne valabil ceea ce am scris, împreună cu alţi patru economişti reputaţi, în scrisoarea deschisă adresată cancelarei Angela Merkel: „Istoria vă va ţine minte pentru faptele pe care le faceţi în această săptămână”.
Simon Wren-Lewis este profesor de economie politică la Blavatnik School of Government, în cadrul Universităţii Oxford.
