DW: România ca periferie a UE

După toate aparențele, opinia publică din România a rămas cu sentimentul că va fi tratată pe viitor ca o periferie. Președintele Klaus Iohannis, cu toate că și-a propus contrariul, nu a reușit să combată acest sentiment, căci a clama dorința de a face parte din nucleul Uniunii este doar reversul aceluiași sentiment al periferiei. Să vrei accesul în centru, presupune, logic, că nu te afli acolo și că îți propui să învingi rezistențele, care nu dispar de la sine.

În treacăt fie spus, a existat o poziție singurală și de aceea mai greu perceptibilă, aceea a deputatului european Siegfried Mureșan. El s-a însărcinat din timp să anunțe că o Europă cu două viteze este inevitabilă și că ea se va produce măcar din nevoia ca zona Euro să fie mai bine administrată, dar s-a străduit, totodată, să combată impresia că aceste evoluții ar fi fi în dauna României. Pe fondul revoltei generalizate din presa românească împotriva ”ipocriziei” Vestului, poziția lui Mureșan a părut contradictorie, căci, pe de o parte, el prezenta diferențierile de ritm în termeni favorabili, iar pe de alta pleda cauza României. Această situare atipică se explică prin cariera sa politică ambiguă, căci el a fost ales deputat european pe lista unui partid din România, în schimb își datorează poziția din cadrul PPE conservatorilor germani, cei mai hotărâți promotori ai diferențelor de viteză. El are însă perfectă dreptate, chiar dacă din poziția în care se găsește îi este mai greu să o spună în mod convingător: România nu va fi exclusă niciodată de acolo de unde ar putea face parte în mod natural.

Dar, lăsând o clipă deoparte aspectele politice și tehnice ale problemei, să observăm că, atât timp cât se gândește pe sine ca periferie, o țară nu va reuși să fie altceva decât periferie, oricâtă atenție i s-ar acorda din exterior. O țară va rămâne pentru totdeauna o periferie, dacă va căuta mereu în altă parte criteriile propriei organizări, dacă se va uita mereu în altă parte pentru a-și evalua oamenii și a statornici o ierarhie a valorilor. O țară în care niciodată nu se discută marile probleme ale lumii și care așteaptă mereu ca răspunsurile să-i vină de-a gata din diverse ”centre de decizie” (America, Europa, CEDO, Comisia de la Veneția, Cannes, Papa de la Roma, Dalai Lama, Premiul Nobel și toate celalalte instanțe de validare), nu are cum să-și depășească condiția de periferie.

Dacă vrei să faci parte din centru, ceea ce înseamnă să fi chiar centrul însuși, ar însemna să asumi o cu totul altă conduită față de viață și față de politică. Americanii, de pildă, pentru că nimeni nu contestă că se găsesc încă în ”centru” (chiar dacă unii vorbesc despre o lume policentrică), atunci când își numesc un judecător la Curtea Supremă se uită mai întâi cu maximă atenție la concepțiile acestuia față de câteva din dilemele fundamentale ale justiției, cum ar fi pedeapsa cu moartea, euthanasia, avortul, contracepția. Cu câteva zile în urmă, Senatul american a validat numirea la Curtea Supremă a judecătorului Neil Gorsuch, un om cu dovedite vederi conservatoare. Numirea unui judecător în locul rămas vacant după moartea lui Antonin Scalia a devenit o miză mai mare ca niciodată în alegerile prezidențiale, așa cum arătaseră sondajele de opinie. Pentru mulți alegători americani, problema avortului sau a pedepsei cu moartea a contat mai mult decât soarta NATO, ceea ce explică printre altele succesul lui Donald Trump.

Dar această obsesie pentru chestiuni aparent teoretice reprezintă simptomul cel mai puternic că americanii se gândesc (încă) pe ei înșiși ca centru. Atunci când disputele care privesc ideea pe care ne-o facem despre om au prioritate față de circumstanțe, oricât de dramatice s-ar vădi ele, ne aflăm în centru. Dacă, dimpotrivă, ne preocupă cu predilecție circumstanțele și niciodată nu abordăm pe cont propriu problemele fundamentale, atunci ne aflăm iremediabil într-o periferie. Și spunem inevitabil de vreme ce vom sfârși întotdeauna prin a prelua soluții de-a gata fără a fi luptat pentru ele, fără a fi investit ceva într-o luptă care se vădește decisivă pentru înfățișarea lumii de azi și a celei viitoare. Cu alibiul că facem parte din UE, am suspendat toate dezbaterile majore și urmăm calea unui conformism care ne atrofiază mecanismele gândirii, transformându-ne în veșnici clienți.

La fel se pune problema și în planul gândirii economice. România, au observat câțiva oameni avizați, a urmat un traseu al reformelor dictat de Uniunea Europeană, cu speranța exclusivă de a fi admisă în Uniune, așa cum a fost de pildă privatizarea băncilor sau a distribuției de gaz și de curent electric, iar acum se vede abandonată în mod nedrept, căci dacă ar fi știut ce curs urmează să ia istoria ar fi ales poate altă cale. Or, exact aceasta este gândirea tipică periferiei, care nu se poate organiza după criterii proprii și așteaptă mereu să i se furnizeze soluții, pentru ca apoi să rămână dependentă de ele.

Este însă iluzoriu să credem că o asemenea lume va reuși vreodată să-și depășească condiția, dacă nu va îndrăzni măcar o clipă să gândească lumea pe cont propriu. Dar pentru asta ar trebui, în prealabil, să renunțe la tonul plângăcios și revendicativ.