COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE
Discursul președintelui Macron în fața episcopilor catolici din Franța a surprins pe toată lumea, căci el a repus în discuție raporturile dintre Stat și Biserica și locul creștinismului în Europa.
S-a petrecut oare ceva important sau e numai efectul de-o clipă al unor mari emoții publice? Asistăm la un recul al Europei progresiste în beneficiul celei conservatoare? Sau e numai un consolatio adresat bisericilor creștine ”lăsate în urmă” de evoluțiile din ultimul secol? E greu de spus, dar e cert că discursul președintelui Emmanuel Macron din seara de luni în fața episcopilor catolici din Franța a trezit interesul tuturor, iscând o vie polemică: ”Consider că laicitatea nu are în niciun caz ca funcțiune să nege spiritualul în numele temporalului și nici să smulgă din sânul societăților noastre partea de sacralitate care îi nutrește pe atâția dintre concetățenii noștri. Sunt în calitate de șef al statului garantul libertății de a crede și de a nu crede, dar nu sunt nici inițiatiorul și nici promotorul unei noi religii a Statului care să înlocuiască transcendența divină cu credo-ul republican”.
Discursul președintelui Emmanuel Macron a fost criticat virulent de stânga socialistă și de cea radicală în numele laicismului întemeiat pe legea separației dintre stat și biserică din 1905. Dar ne interesează acum mai puțin circumstanțele politicii franceze și mai mult calitatea în sine a discursului lui Macron și argumentele sale de ordin general. În treacăt, să amintim totuși că acest discurs se produce la scurtă vreme după moartea colonelului Beltrame, ofițerul de jandarmi care, la finele lunii trecute, s-a oferit pe sine în locul ostaticilor ținuți de un terorist islamist. Emoția publică a fost pe măsura sacrificiului și nu puțini au remarcat că ofițerul de jandarmi fusese un credincios catolic.
Dar dacă omagiul pe care președintele Macron îl adusese colonelului Beltrame fusese primit bine de toată lumea (mai ales că nu vorbise explicit despre filonul creștin al sacrificiului), de data aceasta, i s-a reproșat că ar fi mers prea departe. În realitate, Emmanuel Macron nu a facut decât să reclame restaurarea echilibrului distrus de ultimile decenii de profesarea unui progresism à outrance.
Dezbaterea ne este pe deplin familiară, căci a cunoscut în România cel puțin două episoade semnificative. Mai întâi a fost procesul icoanelor din școli, un profesor de filozofie de la Buzău pretinzând că o icoană pe sticlă ar ofensa sensibilitatea fiicei sale. Susținut cu aplomb de toate ONG-urile cu agendă radicală din România, profesorul de la Buzău a făcut mare carieră, dar a pierdut în cele din urmă procesul la Înalta Curte. Și nici atunci nu s-ar fi dat bătut (în definitiv era parte dintr-o campanie mai largă desfășurată la nivel european) dacă CEDO nu ar fi dat câștig de cauză statului italian reclamat de aceia care, într-un proces similar, solicitau scoaterea crufixului catolic din clădirile oficiale. Sentința CEDO crea o jurisprudență care se răsfrângea însă și asupra cazului românesc. Al doilea episod a fost desigur cel al Religiei ca disciplină școlară, care a ajuns, așa cum ne amintim, la Curtea Constituțională.
În ambele cazuri fusese evident că cei ce reclamau eliminarea simbolurilor creștine din spațiul public profesau o formă de laicism radical care abandonase complet neutralitatea. Atei militanți, aceștia tratau faptul de credință ca pe o formă de obscurantism care ar trebui eradicat complet, prin ”educație”, din societățile noastre. În virtutea acestor concepții statul ar fi renunțat la poziția sa imparțială față de credințele și convingerile propriilor cetățeni, scoțând creștinismul din sfera respectabilității și izolându-l într-o periferie ”suspectă”.
Discursul lui Macron observă (și Franța este un teren chiar mult mai propice pentru acest tip de observații) că laicismul – care și-a propus la origine o perfectă neutralitate, o manieră imparțială de a-i trata pe credincioșii diferitelor culte, pe atei, agnostici șamd – a ajuns, încetul cu încetul, să îmbrățișeze ateismul ca pe un adevăr al Statului sau ca pe o religie cu semnul minus.
Miza politică este enormă și ea privește chiar sensul liberalismului în Europa. Atunci când progresiștii radicali se prezintă pe sine ca promotori ai democrației liberale vorbind cu insistență despre ”Europa valorilor”, ei comit o gravă impostură, dar mai grav este că, distrugând vechiul sens al liberalismului – care implică echilibru și dubitație, ei pregăteasc terenul pentru o nouă intoleranță ideologică.
