Cazul Bodnariu este „o campanie internaţională împotriva Norvegiei”, iar presiunile din partea politicienilor naţionali, care duc campanii privind cazurile de protecţie a copilului, nu sunt luate în considerare de către autorităţile norvegiene, se arată într-un articol scris de doi miniştri norvegieni.
„Un caz de protecţia copilului referitor la o familie norvegiano-română se află în mijlocul unei escaladante campanii internaţionale împotriva Norvegiei”, se arată într-un articol scris de doi miniştri norvegieni, remis joi agenţiei MEDIAFAX.
Solveig Horne, ministrul norvegian al Copiilor şi Egalităţii, şi Elisabeth Aspaker, ministrul norvegian al Afacerilor UE şi SEE, au explicat în articol cum funcţionează sistemul de protecţie al copilului din Norvegia. Aceştia mai spun că „presiunile din partea politicienilor naţionali sau din partea persoanelor care duc campanii locale sau internaţionale nu sunt luate în considerare într-un caz individual (de protecţie a copilului)”.
În ceea ce priveşte cazul Bodnariu, ei spun că „retorica asupra cazului include acuzaţii de răpire de copii, programare genetică şi persecuţie religioasă, dar şi acuzaţii conform cărora Serviciile Norvegiene de Protecţia Copilului sunt, cumva, mai presus de lege. Nimic mai departe de adevăr”.
Mai departe, ei spun că principalul obiectiv al Serviciilor de Protecţia Copilului este de a ajuta copiii şi familiile care au probleme. „De fapt, majoritatea cazurilor reprezintă măsuri voluntare de asistenţă pentru copii şi familii acasă, de exemplu sfaturi şi îndrumare privind practicile parentale, grădiniţă, consiliere, suport financiar”, se arată în articol.
Cu toate acestea, există excepţii de la regulă, spun miniştrii. „Uneori se poate să se decidă ca un copil să fie plasat în afara căminului parental, fie ca măsură de urgenţă, fie printr-un ordin de protecţie. Numai un Comitet Regional de Protecţie Socială sau Tribunalul pot emite un ordin de protecţie, nu Serviciul de Protecţia Copilului, pentru că ele sunt autorităţi decidente independente şi imparţiale conduse de judecători. Un ordin de protecţie poate fi emis dacă un copil a fost victima unei neglijenţe grave, maltratare sau abuz. De asemenea, ordinul de protecţie trebuie să fie necesar şi în interesul superior al copilului. Convingerile religioase ale unei familii nu constituie niciodată motive valabile pentru luarea unui copil de lângă părinţii săi, însă violenţa este un motiv. Pedeapsa corporală este ilegală în Norvegia”, au explicat miniştrii norvegieni.
Plasarea unui copil în afara căminului parental fără consimţământul părinţilor este o măsură de ultimă instanţă, mai spun aceştia. Ei mai menţionează faptul că un raport recent al Consiliului Europei arată că Norvegia este printre ţările cu numărul cel mai mic de copii aflaţi în îngrijire alternativă.
„Desigur, niciun sistem nu este perfect. De aceea sistemul norvegian de protecţia copilului s-a format prin verificări şi cumpănire, pentru a asigura investigarea acuzaţiilor de erori. Dacă se dovedeşte că acuzaţiile sunt corecte, se aplică sancţiuni”, se arată în articol.
Miniştrii mai spun că „în cazurile în care există ordin de protecţie, părinţii au dreptul la un proces în instanţă, inclusiv la un avocat plătit de guvern, au dreptul să fie ascultaţi şi dreptul de a contesta în instanţă decizia Comitetului Regional de Protecţie Socială. O dată pe an, părinţii pot să solicite revocarea ordinului de protecţie”.
În articol mai scrie că în decembrie 2015, Ministerul Norvegian al Copiilor, Egalităţii şi Incluziunii Sociale a emis noi linii directoare către municipalităţi referitor la modul de operare în cazurile de protecţia copilului unde copiii au legături cu alte ţări.
„Circulara precizează clar faptul că Serviciul de Protecţia Copilului trebuie întotdeauna să încerce să contacteze familia copilului din străinătate înainte de iniţierea unui caz de ordin de protecţie. Ministerul Norvegian al Copiilor, Egalităţii şi Incluziunii Sociale este responsabil pentru politica generală de protecţia copilului, însă cazurile individuale de protecţia copilului sunt operate de serviciile locale de protecţia copilului şi prin sistemul juridic norvegian. Presiunile din partea politicienilor naţionali sau din partea persoanelor care duc campanii locale sau internaţionale nu sunt luate în considerare într-un caz individual”, se arată în articol.
Nu în ultimul rând, miniştrii norvegieni spun că „ reguli de strictă confidenţialitate interzic serviciilor de protecţia copilului să dezvăluie orice detalii către public. De aceea, complexitatea acestor cazuri este adesea greu de perceput. Din respect pentru dreptul copilului la intimitate, trebuie să ne abţinem să emitem judecăţi atunci când nu cunoaştem întregul adevăr”.
