Mai are România interese externe proprii? Pare că nu, fiindcă diplomaţia Bucureştilor oferă o pilduitoare mostră de autism. Ea pare mută, în criză şi grav dezorganizată, după trei ani de catastrofal pontism, scrie intr-un interviu pentru Deutsche Welle jurnalistul Petre M Iancu din redactia in limba romana a DW din Koeln/Bonn.
Diplomaţia Bucureştilor oferă o pilduitoare mostră de autism. De ce oare să ne deranjăm, să facem un efort mai amplu, când ne putem izola comod şi-avem la dispoziţie confortabila politică a struţului? Ea pare, deci, adesea mută, în criză şi-n cel mai bun caz grav dezorganizată. Oscilează periculos, iată, între est şi vest, între prezenţa insolită a premierului suspendat Ponta la Baku şi alianţele occidentale, între interesele proprii, perpetuu neglijate, ori înţelese foarte aproximativ şi veşnica ispită de a-i lăsa pe alţii să-i facă politica externă, mai spune Deutsche Welle.
Mai afirma Deustche Welle:
A o articula, susţine şi promova pe cea mai convenabilă naţiunii le-a părut, pesemne, mai tuturor miniştrilor de externe ai României postcomuniste o idee năstruşnică, prea temerară, prea exagerată şi îndrăzneaţă ca să şi-o asume. Iar Bogdan Aurescu nu-mi pare a face vreo excepţie.
Încât la trei ani de la accesul la putere al mitomanului „mândru” că este român şi la două săptămâni de la intempestiva fugă din ţară a fiului spiritual al nepotului mătuşii Tamara, politica externă românească e minunată. E mirifică. „E admirabilă…sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”... Când nu se suprapune cu vorba unui înaintaş vestit. Ce zice, potrivit lui nenea Iancu, „nu voi, stimabile, să ştiu de Europa d-tale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România mea… Progresul, stimabile, progresul! În zadar, veniţi cu gogoriţe, cu invenţiuni antipatriotice, cu Europa, ca să amăgiţi opinia publică..”.
Geniala politică externă a ultimilor trei ani a început apoteotic, sub Ponta, cu amicul său care negase Holocaustul şi cu un turnător al Securităţii pus pe post de şef al diplomaţiei, etalându-şi fără jenă kremlinofilia. Se încheie, iată, mai jalnic decât se putea imagina. Se sfârşeşte cu refugierea şefului guvernului. Cu fuga lui din ţară, fie şi vremelnică, într-un stat islamist, condus de un lider dictatorial. Unul care, urmărit pentru corupţie, a desfiinţat sâmburele viu al unor instituţii cheie, a demis poliţişti şi magistraţi cu sutele şi miile, distrugând sistematic independenţa justiţiei ţării sale.
Concluzia articolului Deutsche Welle semnat de Petre M Iancu: Imperativ e, prin urmare, ca politica externă românească să se vadă sculată definitiv din morţi. Şi izbăvită de soarta de a pendula perpetuu, conform vorbei lui Bellu Zilber, precum comunismul dâmboviţean. În speţă, între Stalin şi Caragiale.
