COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAŢIU PEPINE:
Proiectul unificării europene se află, evident, în impas. Dar decepționant este mai ales faptul că avansul integrării pare a pretinde renunțarea la cele mai prețioase identități istorice.
Vechea Europă își joacă astăzi cartea cu disperare. În alegerile prezidențiale din Austria, candidatul istoriei și identității europene a pierdut cu puțin în fața unui ecologist eclectic, în urma unei ample presiuni politico-mediatice. Peste câteva zile, dincolo de Canalul Mânecii, britanicii vot vota în cadrul unui referendum național pentru identitatea britanică, sub semnul celei mai vechi monarhii constituționale, ale cărei tradiții datează de la Magna Carta, iar în Franța ne aflăm într-un proces preelectoral în care dreapta își caută un candidat pe măsură, redescoperind la rândul ei tema identității. Dacă în Europa centrală premierul Ungariei, Viktor Orban, rostește discursuri tari, pe care presa mainstream nici măcar nu le consemnează, dacă Polonia este amenințată cu sancțiuni de Comisia de la Bruxelles, în Franța, Nicolas Sarkozy are încă o altă deschidere, deși suportă la rândul său un boicot perceptibil.
Ce spune fostul președinte al Franței, cel mai bun partener al Germaniei din ultimele decenii, care nu poate fi în niciun caz asimilat unui naționalism inept, este grăitor pentru marea frământare a Europei de azi: ”Franța va rămâne ea Franța, în anii care vin? Aceasta este prima încercare. Cea mai mare. Fundamentală.”
Dincolo de accentele retorice de campanie (care exaltă ”Poporul”, scris cu majusculă), analiza lui Nicolas Sarkozy este exactă și ea se înscrie, de altfel, în linia unei gândiri politice conservatoare bine reprezentate în ultimele decenii. Cauza dezastrului, susține liderul Republicanilor, ține de ”un proces îndelungat, inițiat cu aproape o jumătate de secol în urmă, când tinerii scriau pe zidurile Parisului: Să ne dedăm plăcerii fără restricții sau Este interzis să interzici”. De atunci, din mai 1968, ar începe erodarea autorității în toate planurile și impunerea revendicărilor personale în fața binelui comun. Rezultatul a fost, a mai arătat fostul președinte, discreditarea totală a ideii politice de ”națiune”, prin asociere cu ceva neliniștitor și subversiv.
Și totuși, susține cu o bună dialectică Nicolas Sarkozy, abia națiunea, prin care se cuvine să înțelegem res publica (lucrurile comune), e aceea care asigură cu adevărat libertățile: ”Republica înseamnă refuzul de a te lăsa închis în mediul tău social, în cadrele etniei sau confesiunii tale religioase. Și nu este în niciun caz o formă de a nega diferențele. Dimpotrivă, spațiul civic este acela în care orice cetățean se poate constitui ca egal al fiecăruia, se poate reuni fratern fără diferențe și se poate depăși în orizontul unui viitor comun. Aceasta este Republica, aceasta este Națiunea și refuz să asist la distrugerea ei fără să mă opun”.
Ne putem, firește, întreba: dacă toată lumea este egală cu toată lumea, atunci unde se deosebesc conservatorii de progresiștii globaliști de astăzi? Diferența este, mai explică Sarkozy, că multiculturaliștii reculează la nivelul comunităților particulare, religioase, sexuale, că dizolvă națiunea în beneficiul unui comunitarism suspus unei ordini globale care contestă identitățile istorice.
Nicolas Sarkozy se exprimă bine, el este de altfel și un bun scriitor, după cum arată biografia sa politică, intulată ”La France pour la vie”, apărută la Plon anul acesta. El nu vorbește despre supremația etnică, ci despre națiunea civică, dar se cuvine să precizăm că acest lucru presupune ca elementul istoric francez să rămână, deopotrivă, koiné-ul, spațiul de referință și fundamentul societății.
Unii spun că Nicolas Sarkozy se agață de tema identitară deoarece are nevoie să câștige terenul pierdut și pentru că se află în urma rivalului Alain Juppé, dar aceasta nu este o explicație. Tema există oricum și Nicolas Sarkozy caută, de fapt, să smulgă subiectul din brațele Frontului Național, oferindu-i o dimensiună mai înaltă.
În orice caz, peste tot în Europa avem de a face cu această problemă, care este descrisă greșit cu intenție de presa dominantă, care vede peste tot ”oameni de bine” ce se luptă nobil împotriva unor dezgustători ”populiști” și ”naționaliști”. Oamenii care văd cum toate exigențele (intelectuale, morale, estetice, civice) care au clădit o civilizație se prăbușesc în numele revendicărilor minoritare de tot soiul sunt numiți reacționari și populiști. Nimeni nu ignoră gregaritatea care ia ființă în comunitățile omogene și lipsite de o veritabilă cultură, dar atunci când un filosof ca Alain Finkielkraut sau un politician ca Nicolas Sarkozy sunt destituiți ca identitari sulfuroși, ceva este putred în Europa.
Este iarăși decepționant să vezi că euroscepticismul britanic este tratat mereu de sus ca expresie a unui populism regresiv, în loc să vedem că e vorba printre altele și de atașamentul față de cea mai mare tradiție parlamentară din istorie. E decepționant iarăși să vezi cum este instrumentalizată amenințarea rusească împotriva curentelor conservatoare din toată Europa. Rusia nu este o țară liniștită ca Finlanda, ”huliganii” ruși aflați la Marsilia au părut mai violenți decât cei englezi, dar pericolul unei agresiuni militare rusești este, în mod evident, exagerat.
Dacă UE nu mai poate prezenta niciun proiect seducător, caută să se impună, pare-se, prin cultivarea fricii. De altfel, faptul că amenințarea rusească este exaltată artificial a devenit destul de transparent în declarația ministrului Apărării din Marea Britanie, Michael Fallon, care spunea zilele trecute: ”Traversăm o perioadă plină de pericole. Nicio țară nu a părăsit NATO și UE, care sunt pilonii sistemului nostru de securitate”.
Or, a spune că UE ar putea fi o stavilă contra pericolului rusesc este o afirmație atât de candidă, încât adevăratele intenții nu mai pot fi ascunse. Continuarea este și mai transparentă: ”Sper că alegătorii vor reflecta cu seriozitate la riscurile reale de securitate pe care le implică ieșirea noastră din UE”. (Michael Fallon, citat de The Guardian)
O minciună bine intenționată s-ar spune, dar totuși o minciună, care ne sugerează că mulți înalți demnitari americani și europeni apasă cu intenție precisă asupra pericolului rusesc ca să obțină un răspuns favorabil la urne și ca să inverseze actualele tendințe politice.
Așa cum arătam însă la început, problema mai profundă care tulbură societățile europene este aceea a identității amenințate. Europa se află cu adevărat la una din cele mai mari răscruci din istorie.