Dar concentrările de trupe din răsăritul Ucrainei nu sunt o invenție, ci o realitate și încă o primejdie concretă, imediată. În acest context, Volker Pabst a confirmat mai nou, în Neue Zürcher Zeitung, într-un articol intitulat ”Flancul sudestic al NATO e neglijat”, mai vechile carențe de securitate de la Marea Neagră.Semnalate de oficialitățile de la București de mult, aceste deficiențe au rămas nelichidate de mai-marii alianței nordatlantice, deși, sau poate tocmai pentru că Mircea Geoană e șeful adjunct al NATO. Restanțele se răzbună acum, amplificând riscurile, deși diplomații români au atras atenția în repetate rânduri în legătură cu existența și natura lor. De pildă, în discuțiile purtate de șeful diplomației române, Bogdan Aurescu, în noiembrie, cu omologul său american, Antony Blinken. Anterior, subiectul figurase pe agenda întâlnirii actualului premier, Nicolae Ciucă, pe atunci, în ciuda neclarităților din CV-ul său, ministru al apărării, cu șeful Pentagonului, Lloyd Austin. Iar în mai, abordase chestiunea președintele Klaus Iohannis, la summitul virtual al NATO, cu președintele SUA, Joe Biden. Degeaba. (…)Și că flancul sudestic al alianței nordatlantice se poate mulțumi cu 1000 de militari americani prezenți, prin rotație, iar nu permanent, în România, spune Deutsche Welle într-un comentariu.
Și atunci a cui e vina pentru că nu s-a făcut nimic dincolo de obișnuitul bla bla, de felul celui articulat de Austin, care a subliniat că Marea Neagră e o cale de circulație esențială pentru comerțul maritim și decisivă pentru securitatea europeană? De ce n-au reușit românii să-i convingă pe americani? N-a fost Iohannis destul de persuasiv? Avea alte probleme politice interne mai urgent de rezolvat? Sau nu s-au lăsat americanii convinși? Au SUA, oare, în continuare, fuga la picior, cum s-a demonstrat în intempestiva și catastrofala retragere americană din Afganistan?Austin a dat, ce-i drept, asigurări de susținere americană pentru România și a admis clar și fără echivoc „acțiunile destabilizatoare ale Rusiei la Marea Neagră” și în proximitatea ei, „oglindind ambițiile (Moscovei) de a cuceri o poziție dominantă în regiune” și de a împiedica realizarea unei „Europe întregite, libere și pașnice”. Dar dincolo de întorsăturile retorice potrivite, de investițiile în modernizarea bazei aeriene americane de la Câmpia Turzii, SUA nu prea au de oferit destul ajutor concret.Care e departe de Marea Neagră. Lipsesc „detaliile”, critica, textual, Jim Townsend, fost expert în problemele NATO și politici europene al administrației Obama, reluat recent de Washington Post: „Pare ca și cum ar exista o linie pe care n-o vom călca în zona Mării Negre”, preciza el într-un articol informând că administrația Biden a sporit „asistența de securitate țărilor care au cerut aderarea la NATO”. E adevărat. Le-a oferit Ucrainei și Georgiei ambarcațiuni de patrulare și arme antitanc de tip Javelin. Și exerciții militare comune. Ceea ce e bine. Dar nu ajunge nici pe o măsea.Și în contrast cu angajamentele și promisiunile ditirambice ale oficialităților din Washington, mai nimic din ce fac SUA în prezent, în regiune, nu reprezintă altceva, ori mai mult, decât simpla prelungire a unor programe mai vechi. Una, vădit insuficientă, mai spune DW.
Or, „ambiguitățile” angajamentului Statelor Unite în regiune și ale relațiilor cu țările riverane Mării Negre, „în special cele care nu sunt încă membre ale alianței nordatlantice”, sunt „unul din motivele pentru care regiunea”, după cum relevă Brzezinski, „continuă să fie una de competiție cu Rusia de o intensitate unică”.Spus pe șleau; vestului îi e frică să se pună cu Putin. Germania și Franța s-au opus, vai, rapidei includeri în NATO a Georgiei și Ucrainei, în pofida orientării occidentale a celor două țări și a ajutoarelor acordate eforturilor militare apusene. De pildă în Afganistan. Căci alianța se teme să întețească litigiile și tensiunile cu Moscova. Putin a afirmat de altfel, vexându-i pe oficialii SUA și ai NATO, că accesul la alianța nordatlantică a Ucrainei ar fi „o linie roșie”. Deși autoritățile din Washington au subliniat că „nicio țară terță n-are drept de veto asupra deciziilor de includere ale NATO”, realitatea de pe teren îi contrazice. În fapt, pare că, angoasată rău, alianța a acceptat, tacit, să se supună șantajului, presiunilor și amenințărilor rusești, este concluzia DW.
