COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE:
Ideea unei Europe autonome care să nu mai depindă de Statele Unite cât privește propria securitate este mai veche, fiind relansată recent de Comisia Europeană. Pentru români e mai curând motiv de neliniște.
Problema depășește declarațiile de circumstanță. Ne găsim în chiar miezul unei probleme care va marca probabil profund viitorul deceniu și care plasează România într-o postură inconfortabilă. Apropierea de Germania, lentă, dar temeinică, care s-a petrecut în ultimii ani, simultan cu aprofundarea relației militare cu Statele Unite, face ca în cazul unor distanțări, fie și discrete, între cele două țărmuri ale Atlanticului, Bucureștiul să se găsească din nou, ca de mai multe ori în istorie, în fața unor alegeri dificile. În orice caz, declarațiile recente ale cancelarului Germaniei sugerează această posibilitate: ”Epoca în care ne puteam baza în totalitate unii pe ceilalți a trecut. Am putut observa acest lucru zilele trecute”, a spus Angela Merkel, duminică 28 martie, a doua zi după reuniunea G7 de la Taormina. Declarația, făcută la München, cu prilejul une întâlniri cu creștin-socialii bavarezi, a fost o aluzie transparentă la lipsa de încredere care guvernează relația cu noua administrație de la Washington. ”Noi europenii, a mai spus Angela Merkel, trebuie cu adevărat să ne luăm destinul în propriile mâini”.
Ideea unei Europe autonome care să nu mai depindă de Statele Unite cât privește propria securitate este mai veche, fiind relansată recent de Comisia Europeană. Dar alegerea lui Emmanuel Macron a dat germanilor speranța că ar putea face ceva mai mult împreună cu Franța. Ministrul federal de finanțe Wolfgang Schäuble evoca, în contextul vizitei președintelui Macron la Berlin, prosibilitatea creării împreună cu francezii a unui fond comun consacrat apărării, la care s-ar putea adăuga eventual și alte țări doritoare.
Declarația Angelei Merkel a suscitat în România o anumită emoție, vizibilă cel puțin în comentariul fostului președinte Traian Băsescu. Dar opiniile sale nu sunt singulare, ele reprezentând fondul comun de idei al unui curent de opinie tradițional pro-american și reticent față de Germania mai ales cât privește relația cu Rusia. Este adevărat că în anii din urmă, în care Germania a adoptat o poziție intransigentă față de politica revizionistă a Moscovei, criticile la adresa Germaniei s-au atenuat, dar a fost suficientă declarația de mai sus pentru a fi reactivate.
Traian Băsescu a făcut pe pagina sa de facebook un comentariu rapid lipsit de rețineri diplomatice și puțin resentimentar, dar care nu poate trece neobservat măcar pentru că el rezumă, așa cum am spus, un filon mai vechi din gândirea românească de securitate: ”Drumul Europei nu este să se separe de America, ci să facă demersurile necesare pentru ca încrederea Americii în europeni să redevină liantul care a făcut lumea occidentală puternică şi sigură. (…) Altfel, o Europă dominată de Germania, ne poate aduce aminte cu uşurinţă de dezastrul secolului XX, marcat de două conflagraţii mondiale.”
În linii mari, fostul președinte crede că dacă Europa dispune de resurse suplimentare, ele ar trebui puse pe mai departe la dispoziția NATO: ”America are dreptate să ne avertizeze că securitatea costă şi că nu ne respectăm obligaţiile de state membre NATO, lăsând mare parte din sarcina propriei noastre apărări pe spinarea contribuabilului american”.
La București însă a avut loc o reorientare perceptibilă mai ales în declarațiile președintelui Klaus Iohannis, care, abordând subiectul Europei cu două viteze a spus cu insistență că România aspiră să participe la toate proiectele europene inclusiv la cele de securitate. De altfel în modul cel mai discret cu putință România a făcut deja pași importanți în această direcție, căci în luna februarie a acestui an Brigada 81 Mecanizată de la Bistrița era integrată în Bundeswehr, în cadrul Diviziei de Reacție Rapidă la care mai participă și alte două țări europene. Așadar pe de o parte românii participă cu forțe la armata germană, pe de alta insistă să aprofundeze relația militară cu Statele Unite, ale cărei dimensiuni au depășit conturul NATO.
Motivele neliniștii sunt evidente. Câtă vreme relația transatlantică merge bine sau, în orice caz, cât timp e ferită de crize majore, această ambivalență românească va părea o strategie fericită, dar din clipa în care divergențele vor depăși faza retorică, Bucureștiul se va vedea din nou în fața unor alegeri imposibile.
