COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE
Mineriada din 14-15 iunie 1990 nu poate fi înțeleasă decât ca parte din mecanismul de represiune pe care administrația FSN o pusese la punct încă din primele luni de exercițiu al puterii cu complicități largi.
La sfârșitul anului 1989, România părea o societate retrezită la viață, care își regăsise subit nu doar sensul istoric, dar și solidaritatea. Trei zile a durat imaginea aceasta exaltantă. Încetul cu încetul devenea tot mai clar că noua putere instalată își avea viziunea și planurile ei, în dezacord total cu așteptările mai îndrăznețe care animau o parte a societății. Pentru ochiul ager devenise clar ce se petrece când Ion Iliescu apăruse, înainte de Crăciun, în balconul CC al PCR și când agenții infiltrați în mulțime răspândeau vestea că acesta ”era menit” să devină viitorul conducător al statului.
Dar lumea nu avea timp de gândire. Oricine părea mai bun decât Ceaușescu, iar despre Iliescu se spuseseră lucruri relativ favorabile și la Europa Liberă. Stilul său de aparatchik, vorbirea, gestica activiștilor de carieră nu reușeau încă să provoace semnale de alarmă decât pentru o minoritate restrânsă, aceea care se va remarca de altfel constant în lunile următoare în toate manifestațiile de protest. Cei care au memoria acelor zile din perspectiva străzii își amintesc de manifestația eșuată de la Piața Romană, împiedicată să se desfășoare printr-o intervenție surprinzător de bine coordonată a autorităților invizibile ale statului. Se pare că starea de anomie și haos de la finele lui decembrie 1989 era o simplă fațadă, instituțiile de forță deținând controlul deplin încă din primele momente.
Ulterior, opoziția devine tot mai consistentă și mai bine articulată, solicitând un pluralism politic real, libertatea presei, alegeri libere și eliminarea din viața publică a foștilor securiști și activiști PCR. În Piața Universității nu a fost decât o culminație a acestor manifestații mai mici, care s-au succedat de-a lungul lunii ianuarie, februarie, martie și nu poate fi înțeleasă în afara acestui context.
Un moment extrem de important, subestimat cu regularitate, este marea manifestație de la 28 ianurie 1990 din fața sediului Guvernului, organizată de partidele ”burgheze” reînființate (PNȚ, PNL, PSD și altele), în urma căreia reprezentantul cel mai proeminent al puterii, Ion Iliescu, accepta crearea primului organism deliberativ al țării. În seara acelei zile de 28 ianuarie aveau să-și facă apariția pentru prima dată grupurile de ”muncitori” mobilizați ca forțe de intervenție împotriva manifestanților. Nu au existat violențe semnificative, ”muncitorii” apărând inițial doar ca forță de descurajare.
Un alt moment memorabil are loc în 12 februarie 1990 când, în urma altei manifestații de protest, și-au făcut apariția minerii cu fețele murdare de cărbune într-un chip demonstrativ. În seara aceleași zile, unul dintre ei a fost invitat cu tâlc și la televiziune. E important să reținem că minerii nu au sosit pentru prima dată în luna iunie, după alegerile din 20 mai, ci în luna februarie, ceea ce demonstrează că puterea pretins revoluționară își crease încă de pe atunci un mecanism de mobilizare și intervenție menit să suplinească poliția și jandarmeria. Sosirile minerilor s-au repetat ca un exercițiu militar, în iunie având loc intervenția decisivă. Versiunea oficială, pe care premierul Petre Roman o ”vindea” și la Strasbourg în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, era aceea ca asistasem la un soi de război civil soft, în care minerii se constituiseră în mod spontan ca forță de protejare a guvernului împotriva opoziției stradale.
Rezumând, toți liderii politici cu putere reală din acel moment, toți cei inițiați în secretele exercitării puterii sunt deopotrivă vinovați de mineriade și de culminația lor în zilele de 14-15 iunie 1990. Și mulți alții din preajma lor se fac vinovați de complicitate și acceptate tacită. Investigația judiciară inițiată în februarie anul acesta, ca urmare a unei decizii CEDO, avea însă în vedere doar câteva aspecte particulare ale acelor evenimente tragice și un număr restrâns de persoane.
Din acest motiv, anunțul pe care l-a făcut Parchetul General este interesant: ”Prin ordonanţa nr. 47/P/2014 din data de 16 octombrie 2015, procurorii militari au dispus schimbarea încadrării juridice şi efectuarea în continuare a urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii contra umanităţii prev. de art. 439 alin. 1 lit. a, g şi j din Codul penal constând în reprimarea violentă a manifestaţiei din Piaţa Universităţii, din dimineaţa zilei de 13 iunie 1990, soldată cu decesul a patru persoane şi rănirea prin împuşcare a altor trei, precum şi vătămarea corporală şi lipsirea de libertate a aproximativ 1.000 de persoane în zilele de 14 şi 15 iunie 1990, ca urmare a atacului violent declanşat de către muncitori din unele centre industriale şi bazine carbonifere din ţară.”
Dar chiar și acest anunț lasă deoparte amploarea ororii, maltratarea bestială a trecătorilor, violurile și crimele rămase necontabilizate și, nu în ultimul rând, impresia apăsătoare că societatea românească a rătăcit reperele fundamentale ale civilizației. Lumea care părea că-și redescoperise sensul și solidaritatea se vedea aruncată din nou într-o teribilă catastrofă. Un publicist cu mare putere de pătrundere scria pe atunci că mineriada din iunie ar putea fi asemuită unui progrom, atât doar că în locul evreilor au fost ”intelectualii și țiganii”.
Anunțul Parchetului pare încurajator, dar nu șim cu adevărat care va fi întinderea și forța investigației. Un lucru trebuie spus de pe acum: pe lângă fostul șef al statului Ion Iliescu, urmărit oficial, o anchetă corectă nu i-ar putea lăsa deoparte pe prim-ministrul Petre Roman și pe colegii săi din guvern cu responsabilități relevante, pe ministrul transporturilor, ministrul de interne, ministrul apărării, pe comandanții militari subordonați acestora și, nu în ultimul rând, pe șefii Securității.
Toată atenția pare să se canalizeze asupra lui Ion Iliescu și există riscul ca el să concentreze simbolic vina și complicitățile tuturor, la fel cum Ceaușescu fusese condamnat la moarte pentru întregul comunism, pentru ca toți ceilalți să-și continue nestingherit carierele. Asta dacă nu va fi un simplu foc de paie, așa cum s-a mai întâmplat de câteva ori în istoria acestui dosar.
