COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORATIU PEPINE:
Sunt două tendințe politice care converg astăzi: Una solicită iertarea datoriilor în numele egalității, cealaltă constă în destrămarea responsabilității colective la nivelul vechilor națiuni.
Politica europeană de astăzi stă pe o contradicție, care explică în bună măsură contrarietățile pe care le încearcă fiecare. A cere Greciei să-și plătească datoriile se întemeiază, firește, pe ideea de responsabilitate colectivă și intergenerațională care este, în cele din urmă, sinonimă cu responsabilitatea națională. Națiunea (care subîntinde statul) continuă să fie privită în logica creditorilor ca subiect de drept civil. Este semnificativ că guvernele grecești care au contractat datoriile sunt cele tradiționale de centru dreapta și centru stânga, legate intim de ideea statului națiune, chiar dacă au achiesat la integrarea europeană.
În același timp însă, libera circulație a capitalurilor, persoanelor și serviciilor destramă, încetul cu încetul, aceste legături de solidaritate între indivizi și generații. De exemplu, românii care au migrat în țările Europei occidentale nu mai participă la relațiile de solidaritate pe care le impune statul național, cum ar fi contribuția la sistemul de pensii sau alte tipuri de taxe. (Faptul că trimit bani în țară ține de solidaritatea familială și nu de cea națională.)
Capitalul care evită impozitele, mutându-se în paradisuri fiscale (Luxemburg, de exemplu) sau chiar delocalizarea unor industrii în detrimentul unor comunități indigene contribuie la rândul lor la această destrămare a sistemului de obligații reciproce pe care le impune statul subiecților săi, persoane fizice și juridice. În Europa, aceste mișcări au fost accelerate foarte mult, contribuind la discreditarea ideii de responsabilitate națională.
În primă instanță problema Greciei este una simplă, legată de un contract neonorat. De aici vin toate vituperările lipsei de onestitate și vicleniei elene. Problema este însă mai complicată de atât, căci aceeași morală a întreprinderii liberale, care solicită deschiderea piețelor și respectarea contractelor, a lichefiat relațiile naționale și a slăbit responsabilitatea intergenerațională. Tinerii de azi nu se simt răspunzători de soarta vârstnicilor – așa cum pretindea cândva morala publică predată insistent în școlile statului național – indivizii nu se simt răspunzători unii față de alții, ceea ce amplifică nemăsurat evaziunea fiscală și migrația persoanelor și capitalului. Se pare, de pildă, că grecii bogați au ascuns multe miliarde de euro prin băncile lumii, ceea ce a inspirat ideea unei amnistii fiscale. Individualismul liberal erodează orice sentiment de răspundere colectivă.
Grecia pretinde o iertare fie și parțială de datoriile sale, argumentând că un program drastic de economisire întins pe decenii va echivala cu o penitență insuportabilă. Metaforic vorbind, susțin exponenții majorității, ar fi ca o pedeapsă pentru o vină care vine din trecut, pentru păcatele părinților și bunicilor. Dacă luăm în seamă sondajele de opinie detaliate care au fost realizate cu puțin înainte de vot (www.publicissue.gr/en/), studenții au optat masiv pentru ”Nu”, iar pensionarii au înclinat către ”Da”. Și unii și altii sunt egal dependenți față de stat. Prin urmare, un student grec educat și bine informat în chestiuni economice tinde să se opună creditorilor, dar nu pentru că nu ar înțelege logica economică, ci pentru că nu acceptă logica solidarității cu generația părinților săi. În termeni riguroși, vechea normă a statului național pretinde ca grecii să rămână solidari la nivelul indivizilor, claselor și generațiilor, ceea ce astăzi pare atât de greu de realizat.
Dar, pe de altă parte, aceeași Europă, care pretinde respectatea contractelor, încurajează prin premisele sale și reglementările explicite ruptura solidarității naționale, stimulând individualismul transfrontalier și post-național. Grecii tineri și intreprizi spun de pe acum că vor pleca din țară, ceea ce nu va face decât să amplifice riscurile colective, dar nimeni nu mai are autoritatea să le spună că ar fi mai bine să rămână. Cu atât mai mult cu cât nimeni nu le poate garanta că, în 30 de ani, Grecia va deveni un succes.
Sunt două tendințe politice care converg astăzi, opunându-se moralei contractuale clasice. Una este proeminentă și se afirmă cu vehemență doctrinară (vezi Joseph E. Stiglitz, Thomas Piketty etc), revendicând o redistribuire a avuțiilor lumii, cealaltă este invizbilă și constă, așa cum am arătat mai sus, în destrămarea solidarității colective la nivelul vechilor națiuni. Într-o anumită măsură liberalismul european se luptă acum cu propriile sale efecte.
