COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE:
Proiectele cu fonduri europene sunt viciate de însăși concepția lor. Ele nu sunt alcătuite pe un fond genuin de nevoi locale, ci sunt produse anume ca să cheltuiască banii veniți gratuit.
Nimic nu e mai grăitor decât un studiu de caz. Iată o propunere: în Sectorul 6 al Municipiului București, în cartierul Drumul Taberei, se lucrează de aproape trei ani la amenajarea unui parc de dimensiuni modeste, poate doar ceva mai întins decât parcul de la Operă. Coincidența a făcut ca simultan cu șantierul parcului să înceapă lucrările mult mai ample la magistrala 5 a metrolului, abătând atenția de la ce se petrece cu parcul. Abia pe la începutul lui 2015 cetățenii din cartier au înțeles ce se petrece și au inițiat câteva proteste, cerând primăriei să redeschidă parcul.
Dar nu trenarea șantierului e lucrul cel mai grav, ci proiectul însuși. Parcul e o probă de absurd grandilocvent și de kitsch costisitor.
Rampe enorme de beton, flancate de dâmburi artificiale, taluzuri în care au fost îngropați copacii plantați în urmă cu 40 de ani, poduri hobanate, suprafețe acoperite cu pietriș sintetic pe locul unor pajiști și, summa summarum, o imensă construcție din grinzi metalice și sticlă care închipuie o seră, dar care, prin dimensiunile ei, obturează vederea și copleșește totul cu o aparență de rafinărie de petrol. Dacă ne gândim la peisagistica rafinată a vremurilor noastre din alte orașe ale lumii sau la grația vetustă a Cișmigiului așa cum transpare încă din ce s-a păstrat din secolul al XIX-lea, nu putem decât să ne îngrozim de această monstruozitate arhitecturală.
Problema nu este doar una de gust, ci în primul rând una politică. În acest proiect, pe care locuitorii cartierului îl găsesc dezgustător și deprimant, au fost alocați mulți bani europeni. Inițial proiectul fusese modest, pe măsura locului, dar, ulterior, din dorința de a mobiliza sume mari din fonduri nerambursabile, a fost adoptat un proiect grandilocvent cu tot felul de construcții inutile. În multe locuri din țară – acolo unde au fost mobilizate fonduri europene pentru amenajarea unor spații publice – se văd, ici-colo, accente de lux inutil (ca la Borsec, de exemplu), dar aici se întrece orice limită.
În acest loc se poate remarca mai bine un fapt de ordin general: proiectele cu fonduri europene sunt viciate de însăși concepția lor. Ele nu sunt alcătuite pe un fond genuin de nevoi locale, ci sunt produse anume ca să cheltuiască banii veniți gratuit. Din moment ce România este criticată că nu cheltuiește banii alocați, toate proiectele sunt îngroșate și amplificate fără nicio rațiune practică sau estetică. Parcul Drumul Taberei a devenit monstruos pentru simplul fapt că a fost construit cu foduri europene nerambursabile și pentru că nimeni nu s-a gândit să inițieze un audit estetic. Orice nonsens ce poate fi justificat sub aspect contabil este posibil, ba chiar devine recomandabil.
Responsabilitatea inițială a proiectului revine fostului primar PDL Cristian Poteraș, dar realitatea este că șantierul parcului a fost asumat cu colegialitate uimitoare de succesorul său Rareș Mănescu de la PNL (USL în 2012). Desigur, de când PDL și PNL au fuzionat, nici nu se mai pune problema ca cineva să critice proiectul. Nici PSD nu critică, căci guvernul său este preocupat să demonstreze că a cheltuit mai bine decât guvernele precedente fondurile nerambursabile. De fapt nici nu mai e vorba de partide, ci de o mentalitate generalizată, potrivit căreia banii gratuiți trebuie să fie cheltuiți oricum, numai să fie cheltuiți. Decât să-i pierzi, mai bine construiești un lucru absurd, care aduce temporar profituri.
În această logică viciată, dacă România ar putea să absoarbă fondurile care i se pun la dispoziție prin construirea Turnului Babel, ar face-o. Chiar dacă turnul s-ar vădi, încetul cu încetul, monstruos, el ar fi susținut politic, căci ar aduce profituri antreprenorilor și subcontractorilor. Lucrările ar dura mai mult decât o eternitate, căci subcontractorii, necunoscând planul general, vor strica ce au făcut ceilalți și tot așa la nesfârșit.
În fine, lucrul cel mai trist este că peisajul a fost urâțit cu bani mulți, deși cu bani puțini se putea face ceva frumos; iar sumele investite vor interzice oricui să demoleze ce s-a făcut.
