COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE:
La final de an au fost publicate două sondaje în care ni se prezintă, pe de o parte, o creștere a pesimismului față de viitor, iar pe de alta o scădere a încrederii în UE. Există o corelație între ele?
Un sondaj de opinie recent realizat de IRES ne pune în fața unei turnuri neobișnuite. După foarte multă vreme, este pentru prima dată când românii văd viitorul în negru. Nu pe de-a-ntregul, dar totuși într-o proporție destul de mare. Dacă 28% se așteaptă ca anul 2018 să fie mai bun, 46% cred că o să fie mai rău. Aproximativ un sfert (24%) presupun că o să fie la fel.
Înainte de a continua, să precizăm, dacă mai e cazul, că așteptările – în bine sau în rău – nu s-au împlinit întotdeauna și că vorbim de stări de spirit care depind de lucruri pe care nu le cunoaștem cu adevărat, putând doar să le presupunem. E vorba oare de scandalul politic care se desfășoară în România de un an întreg? Poate, dar nu e clar în ce sens. Doar 8% dintre cei chestionați au considerat, bunăoară, că cel mai important eveniment al anului 2017 a fost manifestația antiguvernamentală din Piața Victoriei, la egalitate cu cei care au desemnat ca eveniment capital moartea Regelui Mihai. Și acesta a fost cel mai mare procent de răspunsuri, căci abia 3% desemnează Ordonanța 13 și numai 2% indică explicit ”criza politică”, în timp ce 53% nu răspund. Și totuși, răspunzând la altă întrebare, aproape o treime (27%) au declarat că sunt îngrijorați de ”criza politică”.
E aici o incoerență? Am spune mai curând că motivele îngrijorării românilor au rămas pur și simplu neexprimate, căci a vorbi de ”criză politică” e ambiguu. Sondajul realizat de IRES nu reușește să pună acele întrebări care ar fi putut să scoată la lumină cauzele pesimismului pe care românii par să-l încerce de la o vreme încoace.
Am putea încerca să corelăm acest sondaj cu un altul realizat la comanda Comisiei Europene (Eurobarometru de toamnă, 2017) și care confirmă o tendință, pe care am mai semnalat-o, de scădere a atașamentului față de Uniunea Europeană. Este primul an de la adererea din 2007 când tendința se inversează. În România 51% manifestă încredere în UE, dar cei care nu au încredere au ajuns la 41%, în creștere cu 5 procente față de sondajul din primavară. La altă întrebare tendința pare și mai bine marcată. Astfel, întrebați dacă au o imagine pozitivă sau negativă (în diferite grade), românii au răspuns numai în proporție de 47% că au o imagine total pozitivă (ceea ce totuși nu e chiar puțin), iar în proporție de 38% că au o perspectivă neutră, pentru ca 14% (în creștere iarăși) să afirme o imagine total negativă. Opiniile pozitive au scăzut cu 4% față de primăvară. Nu e mult, dar ceea ce contează este tendința. Ceva s-a întâmplat de la începutul acestui an sau poate începând de anul trecut care a minat optimismul. Nici aici nu știm la ce să ne raportăm: dezbaterile despre limitarea liberei circulații? Criza migrației? Europa cu două viteze? Postúrile autoritare ale liderilor occidentali față de anumite opinii larg răspândite în Est? Sau toate laolaltă?
În orice caz avem două sondaje, în care ni se prezintă, pe de o parte, o creștere a pesimismului față de ceea ce va aduce anul 2018, iar pe de alta o scădere a încrederii în UE. Există o corelație între ele? Este posibil, percepțiile de politică internă fiind de la o vreme strâns întrepătrunse cu cele de politică europeană. Am putea crede că situația Uniunii Europene preocupate să combată, pe de o parte, ”dumpingul social” intracomunitar și pe de alta să creeze un teren favorabil migrației asiatice sau africane e privită ca un motiv de pesimism într-o țară care și-a pus în ultimul deceniu cele mai mari mari speranțe în libera circulație a persoanelor. Nu e lipsit de sens, câtă vreme un alt sondaj realizat de IRES (în vara acestui an) punea în evidență, după cum observau chiar autorii săi, ”lipsa unui sentiment al participării sociale şi al preocupării pentru mersul lucrurilor în ţară”. ”Doar un procent infim, 4%, menţionează acest domeniu ca univers al preocupărilor şi planurilor de viitor”, se mai arăta în analiza datelor. Prin urmare românul, ancorat mai ales în orizontul vieții de familie și mai puțin în acela al politicii naționale, își simte, pesemne, planurile amenințate de o Europă occidentală mai puțin primitoare față de estici, incluzând aici Brexit-ul.
E o simplă ipoteză, căci de fapt când ai 53% la sută non-răspunsuri e clar că oamenii nu vor să răspundă sau că răspunsurile pe care le-ar da nu intră în categoriile definite de chestionar. Și aceasta ar fi o problemă în sine, căci marchează o criză de comunicare.
