COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE:
Dacă scena politică românească s-ar reconfigura după schema occidentală, atunci PSD ar fi polul suveranist, în timp ce USR ar fi polul federalist pro-integrare.
PNL a simțit nevoia la sfârșitul săptămânii trecute să dea o replică congresului PSD, organizând o reuniune a conducerii lărgite. Unii au sus că replica a fost inutilă sau, în orice caz, insuficient de vizibilă ca să merite efortul. Anunțul că PNL îl va susține pe Klaus Iohannis pentru un al doilea mandat nu ar fi fost atât de spectaculos încât să ocupe programele de știri și să eclipseze congresul PSD.
Adevărul este că nu putem evalua acum impactul reuniunii, dar intenția nu a fost greșită, căci fie și o prezență mai puțin eclatantă cântărește mai mult decât o absență. În definitiv, PNL-ului nu i se pot reproșa multe lucruri în afara marelui reproș al absenței totale. Probabil că unii dintre lideri se vor considera nedreptățiți, căci au tunat și fulgerat contra politicii PSD în materie de justiție, au inițiat sesizări la CCR, au salutat manifestațiile de protest, dar tema aceasta, așa cum am obosit să repetăm de ani de zile, nu ține loc de politici publice și cu atât mai puțin de programe electorale. Și ceea ce ar fi de remarcat cu ocazia recentei reuniuni este că Ludovic Orban pare să fi înțeles acest lucru, discusul său conținând multe subiecte – de la administrație la taxe, de la sănătate la educație și transporturi, dar fără niciun accent pe tema justiei. E adevărat că el personal și-a adus deja obolul de declarații favorabile față de politica DNA, încât va fi considerat că este în sfârșit liber să se dedice marilor preocupări ale societății.
Este Ludovic Orban liderul necontestat al partidului, adică unul care să impună mesajul fără dificultăți? Nu suntem siguri. Partidul pare încă lipsit de unitate și el însuși caută tonul, lăsând să se vadă atașamente care îl așază în conflict potențial cu o bună parte a actualului partid. De exemplu, i-au scăpat, în cursul discursului de duminică, două aluzii la guvernarea Tăriceanu, când a fost ministru al Transporturilor și pe care a prezentat-o ca pe o perioadă de referință, urmată de risipire și abandonuri. ”În 2008 le-am lăsat toată documentația” și ei nu au mai făcut nimic, a spus Ludovic Orban, referindu-se la proiectele de infrastructură în transporturi. Dar cei care au urmat au fost, printre alții, exact colegii săi din sală, militanții PDL, ca să nu mai spunem că o parte dintre aceia cu care împărtășise momentul său de vârf în politică se află astăzi în tabăra guvernamentală. Aceste mici accente personale, ușor de înțeles, nu favorizeaza însă coeziunea partidului, care a fost și așa constrâns prea mult să-și înfrângă antipatiile. În fine, Ludovic Orban însuși dă uneori impresia că nu are suficientă încredere în sine, din moment ce spune prea des că afirmă cutare sau cutare lucru cu riscul de a fi dezaprobat. Un lider nu are voie să-și expună temerile sau, în mod ideal, nici nu le are. Prin urmare nu putem exclude posibilitatea ca în partid să se manifeste curente diferite care ar putea la un moment să-i conteste direcția.
Cu toate acestea, în momentul de față nu dispunem de alt mesaj mai clar, mai consistent în afara discursului lui Ludovic Orban, care rămâne deocamdată singura noastră referință. Fără să intrăm în detalii, președintele PNL a căutat sa profileze partidul la dreapta, în exprimări categorice, dar limitându-se la accepția economică a termenilor. A vituperat preferința PSD pentru ajutoare sociale, a promis să reducă drastic corpul funcționarilor publici, concediind în prealabil pe toți clienții PSD, a vorbit apăsat despre valoarea competiției (”lumea e o competiție în care cei puternici înving”), a lăudat inițiativa în afaceri. A promis în esență să ducă politici favorabile populației active și celor care se pot distinge într-un fel sau altul. E discursul partidelor românești de dreapta din 2005 încoace.
După discursul lui Ludovic Orban, PNL dă impresia că încearcă să regăsească traiectoria dreptei ”clasice”, așa cum se contura ea în perioada în care statele naționale nu erau puternic fragilizate de politicile de integrare europeană (aproximativ ceea ce mai avusese încă în vedere un François Fillon). Chiar dacă a evitat orice distincție între capitalul străin și cel autohton (distincție pe care Liviu Dragnea a subliniat-o cu insistență la congres), Ludovic Orban a sugerat că ar exista încă suficient spațiu pentru un partid capitalist din specia celor care activau cu decenii în urmă în occident. Discursul său nu ne oferă totuși destule elemente. Am putea bănui și faptul că liderul PNL evită deocamdată subiectele dificile – și încă neelucidate în partid – cum ar fi felul de raportare la efectele integrării europene sau ale globalizării și că se străduiește să facă ”inventarul” atâtor și atâtor probleme pe care le are de rezolvat România mai înainte de a înfrunta temele cele mai controversate.
Am putea spune, mai ales după ultima reuniune, că PSD a ales tabăra suveraniștilor, chiar dacă ambițiile sale sunt mai mici decât cele ale partidelor guvernamentale din Ungaria sau Polonia, manifestând în același timp certe înclinații de stânga. Dacă scena politică românească s-ar reconfigura după schema occidentală, în care stânga și dreapta tind să fie înlocuite de partide prointegrare și partide suveraniste, atunci PSD ar fi polul suveranist (cu aproximațiile pe care le prezintă și cu anumite inflexiuni tipic românești), în timp ce USR ar fi polul federalist pro-integrare. Dar unde s-ar așeza PNL, care rămâne totuși cel mai mare partid din opoziție? Vedem deocamdată că liberalii nu au dat un răspuns clar și poate nici nu era momentul să o facă.
