COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE PETRE M IANCU
O serie de înalte vizite apusene în capitale precum Havana sau Beijing şi de acorduri cu tirani precum cei islamişti, de la Ankara ridică, odată în plus, problema pragmatismului politic. E autentic? Bun? Şi ce aduce?
Afiş, la Havana, cu liderii SUA şi Cubei, Barack Obama şi Raul Castro
Trăim, vădit, aşa cum nu ar trebui, dacă ar fi să ascultăm de avertismentul unei înţelepte imprecaţii chinezeşti, blestemându-i pe duşmani să trăiască „în vremi interesante”. Ne aflăm în timpuri de-a dreptul foarte interesante. Atât de interesante încât, după cum reiese din entuziastele comentarii stârnite unui număr neobişnuit de mare de editorialişti germani de caracterul „istoric” al primei vizite în Cuba, după 88 de ani, a unui preşedinte al SUA, le-am putea califica drept epocale.
Şi cum oare să le numim altfel, dacă o epocă nouă cu totul pare a bate la uşă? Oriunde te-ai întoarce îi poţi observa pe liderii lumii libere, de la Barack Obama, la Havana, până la Joachim Gauck la Peking şi ai Uniunii Europene vizitaţi de Ahmet Davutoglu la Bruxelles, cum bat fără jenă palma cu tirani, cu dictatori, cu şefi totalitari şi cu reprezentanţii lor.
Ar fi nevoie mare de asemenea „diplomatice” strângeri de mână, aflăm din luările de poziţie ale mai marilor occidentali. Potrivit lor, doar astfel am putea soluţiona problemele pendinte. Căci, dacă n-am vorbi cu şefii comunişti sau islamişti ai unor ţări de felul Cubei, Chinei, Turciei, ar fi, aflăm, „dezastru”. Dacă am insista să nu mai discutăm decât cu lideri care respectă democraţia liberală, libertatea presei şi drepturile omului „am rămâne la un moment dat singuri la masă”, ni se spune.
Ce dacă în aceste ţări se încalcă într-o mare veselie drepturile omului şi libertatea presei, statul de drept fiind ori zdrobit complet, precum în China şi Cuba, ori, ca în Turcia, tocmai pe cale de a-şi da duhul, irevocabil, într-un lanţ de atentate mirosind acut a carne arsă de turişti şi a război civil? Ce dacă solitudinea la masă e poate mai bună, mai onestă şi mai profitabilă decât vecinităţile prea maculante?
Elita de stânga aflată la cârmă în unele din capitalele principalelor puteri occidentale jură totuşi, când îi vine bine, pe pragmatism şi pe Realpolitik. Când cea din urmă însă nu-i convine, stăruie să se respecte ad literam drepturi precum ale migranţilor îndreptându-se în masă către nordul şi vestul Europei. După care, când aceste mase iau în serios invitaţia graniţelor larg deschise şi ajung la proporţii insuportabile politic, nu li se spune, onest , „nu mai veniţi”. Se trece, întru stoparea şi refularea lor, la noi versiuni de „pragmatism”. La târguri oneroase, cu lideri neo-otomani ca Recep Tayyip Erdogan.
Dacă ar exista vreo justificare admisibilă, „realpolitică”, a unor afaceri cu dictatori, chiar sângeroşi, prin încălcarea celor mai elementare norme şi principii ale omeniei şi ale democraţiei liberale, ea ar ţine de succesul palpabil în materie de deschidere şi liberalizare a ţărilor în cauză. Eliberarea disidenţilor întemniţaţi, de pildă, ar conferi o brumă de îndreptăţire unor demersuri ruşinoase, ca vizita în Cuba a preşedintelui american Obama, care ştie bine că legitimează prin prezenţă o gerontocraţie liberticidă, precum cea a fraţilor Castro.
Din motive incomplet elucidate, Obama stăruie, totuşi, să afirme că „ar fi venit timpul” unei schimbări în raporturile diplomatice dintre America şi Cuba. Potrivit lui, boicotul şi embargoul american instituite după comunizarea ţării, în 1959, şi aducerea ei în sapă de lemn, ar fi dat greş. Obama se dă pragmatic şi ostil oricărei ideologii. Dar este el cu adevărat aşa?
În timp ce avionul său prezidenţial se pregătea să aterizeze pe năpăstuita insulă din Caraibe, autorităţile castriste arestau zeci de oameni cerând libertate pentru Cuba. Doar anul trecut aproape 50.000 de cubanezi şi-au asumat pericolul mortal al traversării mării despărţindu-i pe compatrioţii lor de coasta libertăţii, din Florida, spre a scăpa de „raiul muncitorilor”, edificat de regimul castrist de la Havana.
Mai nimeni nu i-a plâns pe înecaţii din Caraibe ca pe scufundaţii din Mediterana. Iar oasele multor zeci de disidenţi albesc, în continuare, în temniţele cubaneze. A nu ţine cont de aceste adevăruri e o fugă de realitate tipică ideologilor. De această dată, a celor de stânga. Mai grav, demersul lui Obama va facilita, poate, o serie de înlesniri economice, de natură să prelungească artificial durata vieţii regimului dictatorial.
Nu mai puţin problematic e dealul amoral sau imoral, poate chiar ilegal, din perspectiva prevederilor dreptului internaţional, încheiat de Uniunea Europeană cu Turcia. Desigur, reducerea numărului refugiaţilor e un deziderat extrem de important, de vreme ce imigraţia riscă să arunce în aer construcţia europeană.
Dar acordul cu Ankara, ca şi mizatul pe Rusia nu lichidează, la sursă, cauzele exodului, încurajând în schimb tiranii, mafia călăuzelor şi a negustorilor de carne vie să-şi facă de cap, în continuare, cu etica, drepturile omului şi dreptul minorităţilor, astfel încât să amplifice pe mai departe presiunea emigraţionistă.
Pe scurt, a lipi pe acest comerţ cu tiraniile eticheta pragmatismului e, în cel mai bun caz, o inexplicabilă naivitate, o simplă inepţie, poate, iar în cel mai rău, o probă de nedisimulat cinism.
Timp de opt ani de administraţie Obama lumea a avut parte cu asupra de măsură de acest soi de „pragmatism”, care a inclus abandonarea cu elan a aliaţilor Americii şi încurajarea energică a vrăjmaşilor ei. Rezultatul global al demersurilor sale politice externe e foarte interesant, dar nu tocmai foarte încurajator pentru apărătorii libertăţii.
Rămâne de sperat ca măcar preşedintele Germaniei, el însuşi un fost disident, să obţină eliberarea unora din prizonierii de conştiinţă din China comunistă. Ceea ce n-ar însemna, însă, că am începe să ne plictisim. Ori că, vorba imprecaţiei chinezeşti, am înceta să trăim în vremi, din păcate, tot mai interesante.
