Deutsche Welle: Klaus I. a devenit o figură de comics, un comic Președinte-Lună, într-o țară altfel cufundată-n tragedie. Grație lui, lacrimile râsu-plânsului ei n-au șanse mari să sece

0

Deși mereu grav și cu morgă, ca Regele Soare, Klaus I. a devenit o figură de comics, un comic Președinte-Lună, într-o țară altfel cufundată-n tragedie. Grație lui, lacrimile râsu-plânsului ei n-au șanse mari să sece, spune Deutsche Welle într-un comentariu.

CE MAI SUSȚINE DEUTSCHE WELLE:

Care e principiul pe baza căruia funcționează președinția lui Klaus Iohannis? Dar președintele? Există oare un principiu Klaus? Ba bine că nu. E un principiu compozit. Unul revelat de reacția oficială a șefului statului, Klaus I. la moțiunea de cenzură care i-a dărâmat visul unei domnii netulburate, la cârma unui stat gestionat de yesmenii săi din PNL și aplaudat în Europa și în lume. Funcția și persoana par ambele alcătuite dintr-un amestec de ridicol, de inadecvare la realități, de mediocritate și intransigență, asezonate cu aroganță, autoritarism, superbie și afectare. Ultimele sunt menite să-i acopere străduința de a rămâne tot mai furios și agresiv încremenit în eroare.

În anii 60 făcea ravagii o deșteaptă carte despre ”Principiul lui Peter”. Ar putea face epocă de-acum și ”principiul lui Klaus”, de vreme ce rezolvă elegant chestiunea doar aparent complicată privind modul în care șeful statului poate vârî țara într-o criză chiar mai adâncă decât cea în care a propulsat-o tot el, mizând nătâng pe un premier perdant, docil față de stăpân, dar ranchiunos și pizmaş față de egali, precum și hain, turbulent și ostil față de subalterni.

”Performanțele” unui președinte genial pentru liniștea cleptocrată

Cum a iscat criza, care agravează soarta unei Românii mai puternic lovite de pandemie și de explozia prețurilor energetice decât alte țări? Ca un adevărat ”geniu al Carpaților”. Refuzând, ca Nicolae Ceaușescu, să se blindeze cu sfetnici buni și să asculte de sfaturi și avertismente. Apoi a adâncit-o, tolerând și patronând repetarea vexării de către premier a partenerilor din guvern și coaliție, prin repetate demiteri arbitrare, toate neghiob motivate, de miniștri competenți.

Ca și cum aceste isprăvi n-ar fi fost de-ajuns, Klaus Iohannis a continuat să-și bată joc de electoratul său liberal și de români în genere. Mai întâi și-a manifestat față de ei un imperial dispreț, pentru că a omis să-l cheme la ordine pe agitatul și hiperactivul său premier, ori să-l încurajeze să accepte refacerea justiției distruse de cleptocrația pesedisto-dragniotă.

Mai grav, i-a cerut ministrului justiției să renunțe la desființarea SILJ, cerută de europeni, înainte ca protejatul său de la șefia guvernului să pedepsească nonconformismul lui Stelian Ion prin demiterea lui. Asta după ce luase o serie de nefericite hotărâri, de la demiterea Laurei Kövesi, ori numirea Georgianei Hosu la șefia DIICOT, la mizatul pe neaveniți ca ministrul Predoiu, care zguduiseră din temelii, fiecare în parte și toate împreună, lupta împotriva corupției și eșafodajul justiției.

Apoi, pentru că i-a permis lui Cîțu să distrugă din interior PNL, acaparând puntea de comandă a singurului partid de centru-dreapta al țării, în ciuda incompetenței vădite ca politician ori șef de cabinet a celui care, incapabil să negocieze, adusese țara și guvernarea într-o criză de-o amploare depășind-o pe a celor iscate cu regularitate de ceasornic de administrațiile pesediste.

În fine, Klaus Iohannis a pus bomboana pe colivă. A susținut fățiș pirateria alegerii incorecte a lui Cîțu la congresul PNL. Ulterior, insensibil la durerile românilor murind cu zile în spitale, dar ipocrit, și-a declarat propriul ”stat eșuat”, fără să-și dea demisia, cum ar fi fost normal. A preferat, în schimb, să ia în primire un nemeritat premiu Carol cel Mare, în loc să viziteze familiile pacienților arși în spitalul constănțean, spre a încerca să le aline suferința. Frapant a devenit, concomitent, aerul serios cu care, în toate aceste contraperformanțe evidente, își joacă, imperturbabil și cu morgă, rolul afectat de ”om de stat” într-o comedie bufă basculând, pentru români, în tragedie.

După plată și răsplată

Face parte însă din alcătuirea președintelui, cel orb la propriul pai, să vadă veșnic bârna din ochii altora. E probabil deci să-l fi surprins și traumatizat șirul de efecte neplăcute ale deciziilor sale, și prima notă de plată prezentată lui, marți 5 octombrie, de partide. Care i-au debarcat premierul printr-o moțiune de cenzură adoptată cu un vot zdrobitor, mai covârșitor decât oricare altul din istoria moțiunilor. Net mai usturătoare s-ar putea să fie însă nota de plată pe care i-o prezintă poporul râzând în hohote de el. Și cum a reacționat președintele? Conform principiului lui Peter.

Care, spre a-l parafraza, susține că birocrațiile tind să premieze buna purtare și să facă de la un moment dat abstracție de merite, avansând din inerție inși obedienți spre posturi și poziții pentru care nu sunt competenți. La Grivco s-a crezut că primarul de succes al Sibiului ar face o figură bună și ca președinte. Mulți s-au lăsat convinși. Fiindcă Iohannis e neamț și nu puțini români, mefienți ca rușii față de ai lor, îi țin minte pe dregătorii din Germania ca fiind regi buni. Lor li s-au adăugat cei care l-au ales de două ori, doar ca să împiedice accesul la șefia statului al unor dezastre calificate ca Ponta și Dăncilă, negândindu-se că introduc la Cotroceni o catastrofă aproximativ egală.

O fi fost el un profesor bun, dar ca șef al statului a dat chix rău. A crezut pesemne, în narcisismul său, că poporul ar fi o clasă de școală de corecție care trebuie urgent și cumplit disciplinată.

O fi fost KWI un meditator de fizică acceptabil, dar la un simplu calcul de bază privind reacțiile USR și ale altor partide la demersuri de-a dreptul demențiale, efectuate la ordinele Cotroceniului, de Florin Cîțu, în răspăr și cu bunul simț, și cu acordurile coaliței, Iohannis a capotat jalnic. Căci ar fi ținut de materia claselor primare să înțeleagă faptul elementar, că, după demiterea lui Stelian Ion, USR nu se va sinucide politic. Și că, deci, nu va alege să rămână într-o toxică alianță antireformistă cu un PNL și un guvern ducându-se, vădit, și unul și altul, sub girul cuplului Iohannis-Cîțu, în cap.

O fi fost primarul Sibiului un edil admisibil. Dar ca președinte e dezastruos, chiar dacă s-a dovedit o dată util, când a avertizat împotriva ”elefantului” din camera în care urma să se adopte OUG 13.

Căci după ce a fost ani de zile absent din viața unei națiuni obidite, reclus în interminabile vacanțe și tăceri, când oamenii ar fi avut nevoie de orientare și prezență, Iohannis a ales brusc să devină un președinte-jucător, fără să înțeleagă regulile jocului și ale președinției, dar prefăcîndu-se că le-ar stăpâni impecabil, nu mai puțin decât ”frumosul sport al golfului”, care ”oferă multe satisfacții”.

De vreme ce n-a anticipat lanțul de catastrofe pe care le-a declanșat, repetat și potențat frivol, din simpla ambiție de a ține cu dinții de un neavenit, probabil penal, în orice caz incompetent, a cărui îndepărtare putea rezolva din capul locului orice criză, se pune a enșpea mia oară întrebarea ce fac consilierii de la Cotroceni? Îl sfătuiesc? Există? Sau mai degrabă au dispărut, disperați, așa cum îmi șopteau cunoscători ai cestiunii, concitadini sași ai președintelui, care-mi mărturiseau că principiul lui Klaus e ca Iohannis să fie și să rămână, orice o fi și o păți, total opac și rezistent la sfaturi bune.

Psihopatologie cotrocenistă și perspectivele ei sumbre

Încât principiul lui Klaus e să reacționeze inadecvat indiferent de situația în care se găsește paltonul său. Ori pixul lui. Ori costumul său de chelner. Ori premiul Carol cel Mare. Reiese că nu e sfătuit de bine? Evident. Pentru că un consilier merituos știe nu doar ce trebuie făcut, ci și cum să se facă ascultat, convingând un șef mediocru, care, potrivit principiului lui Peter, și-a atins nivelul de incompetență, să-i transpună sfatul, deși bossul nu l-a înțeles. Problema e că principiul lui Klaus, corelat cu vanitatea sa hipertrofiată și cu aroganța sa nelimitată, nu-i permite lui Iohannis să se înconjoare decât de nulități cu pompa umflate, ca să nu-l eclipseze vreodată, cineva, cumva.

Ori să poată fi dezumflate lesnicios, cu o simplă înțepătură de ac. De aici încolo, trufia și hybrisul încep să producă delir. Nu uimește deci divorțul de realitate al președintelui (sau al autorilor cuvântărilor prezidențiale) afișat în discursul lunatic rostit după oficializarea prin moțiune de cenzură a debarcării premierului de suflet al lui Iohannis și al cleptocrației.

Autorul alocuțiunii de după moțiune l-a pus pe președinte să zugrăvească în culori dintre cele mai sumbre situația pandemică și economică a României, ca să aibă muniție să tragă în USR. După care, în CRIZA cu majuscule de care a vorbit, prezidentul Grivco a găsit mult timp. Timp generos.

Un timp enorm, nu doar ca să repete ritos, accentuându-le cu subînțeles, cuvinte din familia lui ”matur, maturitate”, ci și, pentru tot restul lung al acestei săptămâni, ca să-i ofere un binemeritat prilej de repaos. Unul, se înțelege, ”îngrijorat”, înainte ca săptămâna viitoare, ce ghinion, să ”se grăbească”, precum piloții de Formula 1, s-o curme. Cum? Simplu. Printr-o onestă, mare și harnică tergiversare. Ar urma să ”rezolve” criza, chemând partidele la consultări, în viitor (după maturizarea lor pas cu pas). Până artunci, s-ar impune o vacanță. Un schi, ceva. Vreun premiu Carol, danke Aachen.

Frumoase perspective țara are. Frumoase și pastelate culori va avea și criza, cu un guvern minoritar, de vreme ce principiul lui Klaus nici în vremuri mai bune nu admitea ca semețul mediocru Iohannis să asculte de sfaturi bune sau, dacă nu de consilieri, măcar de poporul care varsă lacrimi.

Sigur, ține în bună măsură doar de pixul și de sceptrul prezidențial, dacă-l retrage în fine din cursă pe cataclismicul Cîțu și reface, spre bucuria românilor, coaliția de centru-dreapta cu un premier responsabil la butoanele ei. Ori dacă pedepsește în continuare, sadic, clasa, cu o guvernare minoritară, la mila PSD, lăsînd liberalismul și țara să-și continue zborul în picaj spre hău.

E atât de rău? Este. Căci principiul lui Klaus, de a nu-și corecta nici în buza prăpastiei greșeala, e crunt. Și inflexibil. Să-i fie oare, de trebuință, vreo suspendare? Chiar așa pare. În răstimp, națiunea știe din vremi ceaușiste cum să reacționeze într-un astfel de caz. Prin haz de necaz.